Times Square

Ca sa pastram ritmul sarbei - nu-i asa? - sa mai facem un mic popas in oras inainte de reteta de clafoutis cu cirese.

Times Square la vreme de noapte, zumzaind de lumini, turisti si trecatori ocazionali. Disneyland-ul Manhattanului zic unii, bataia de inima a orasului zic altii. Pana nu demult impanzit de magazine triple-x si "teatre" voyeuristice la 25 de centi vederea, a cunoscut o revitalizare uimitoare in doar cativa ani pe la mijlocul anilor '90. Fetele strazii au fost aruncate spre periferii odata cu magazinele deocheate, cladirile istorice ce au putut fi salvate au fost renovate, altele inlocuite, afisele de hartie au fost inlocuite si ele cu ultima generatie de ecrane digitale. Turistii au luat stapanire pe locul unde, mai mult decat oriunde in oras, simti pulsul si vitalitatea orasului.

Poate ce mai importanta cladire a pietei este One Times Square, cladirea in varful careia se intampla "the ball drop" de fiecare An Nou (in poze este cea cu ceasul), dar zeci de super-magazine (de la Toys-r-Us pana la magnificul Virgin Megastore) ii fac concurenta. Multe dintre ele inchid la miezul noptii. Teatrele de pe Broadway (care de fapt sunt pe strazile ce taie Broadway-ul) atrag o alta multime de oameni.

In curand, ceva foarte dragut se va intampla in Times Square - si voi reveni atunci cu vesti si poze.

Cum sa fierbi un ou - daca vrei sa faci salata orientala

Cu onestitatea ei caracteristica, Ina mi-a marturisit ca incercand sa faca o salata orientala, nu i-au iesit ouale fierte din prima. I-am promis ca o invat (pe blog, ca sa aiba punct de referinta pe viitor) si here it goes. Poate cine stie, mai foloseste si altcuiva.

Ouale se pun in apa rece si ca sa scada sansele sa crape la fiert este de preferat sa fie aduse la temperatura camerei prima data. Apa se sareaza bine ca in caz ca se crapa totusi, sa coaguleze albusul. Se zice ca sarea ajuta si sa se cojeasca mai usor mai tarziu.

Se pun pe foc mediu spre mic (cu cat mai mic focul cu atat mai mari sansele sa nu crape coaja) si se lasa pana dau in clocot. Imediat ce apa a ajuns la fierbere se stinge focul, se acopera vasul cu un capac sau o farfurie si se lasa 10-15 minute pentru oua fierte tari, 1 1/2 - 2 minute pentru cleioase si 1 - 1 1/2 pentru moi. Pentru oua tari pot fi lasate si mai mult de 15 minute, nu exista pericol sa fie gatite prea mult.
Dupa expirarea timpului de gatire se pun fierbinti sub apa rece un minut-doua (diferenta de temperatura va dezlipi pielita de ou si se vor coji mai usor).

Ce avantaje are metoda asta, oare? ies ouale mult mai bune, galbenusul nu e innecacios si nici nu se inverzeste iar albusul nu va fi cauciuc. Garantat.

Un alt tric la curatat - ouale foarte proaspete nu se curata usor. Atunci se sparge coaja oului usor peste tot si se ruleaza usor oul intre palme. Se va coji fara probleme.

Cat despre salata mea orientala (care btw, la americani se numeste salata germana de cartofi, niciodata n-am inteles ce a avut orientul de-a face cu salata asta) nimic special: cartofi, ceapa, masline, oua, patrunjel, otet si ulei, sare si piper. Un mic tric invatat acum multi ani insa: cica sa cureti si tai cartofii cat se poate de fierbinti si sa pui otetul (sau vinegreta) imediat - se pare ca este absorbit mai bine in cartofi cand sunt calzi.

Well... Promit ca nu o sa va invat sa faceti cuburi de gheata altadata.

EDIT P.S. - experimentul cu diferitele stadii de fierbere aici - pentru ca prea multa lume cauta pe google "cat sa fiarba ouale" . Sper sa ajute.

La plaja

Cam 2 ore. M-am ars. Rau. Va trece. Pozele raman.

Grom Gelateria

E iar timpul inghetatei, o indulgenta absolut necesara. Ce ne-am face daca n-ar exista? cred ca un mare nor ar pluti constant asupra verii... :)

Am mai scris despre cum nu prea exista gelato bun in NYC (si prin "bun" inteleg asa ca la Italia, unde (aproape) orice gelato, de la (aproape) orice gelateria, poate sa te faca sa-ti pierzi un pic ratiunea si sa te trezesti ca gemi oleaca de placere. Ei bine, Grom e cam asa. E firma italiana care a deschis o locatie anul trecut pe Upper West Side si a avut cozi constante tot sezonul, chiar mult spre iarna. Si intr-o buna zi am reusit sa-i incerc.

Cassata Siciliana este superlativa, cu aroma citrica proaspata si dulceata coajei de portocala confiate - foarte complexa. Sunt foarte intrigata ca nu exista pe meniul lor pe website, sper sa nu fi fost editie limitata.

Ciocolata Venezueleana (sau Cioccolato Fondente)este "deep, dark and misterios" - irezistibila oricarui iubitor de ciocolata.



As fi preferat sa fie un pic mai ieftinuta, dar probabil ca e mai bine asa :))
Pot sa spun ca avem gelato excelent acum in New York, finally.




Grom

2165 Broadway
Upper West Side at 76th st

233 Bleecker and Carmine

Draga Horia Diaconescu...

Nu te cunosc, nu ma cunosti - si e bine asa cum e. Apreciez ca i-ai fost ghid lui Matt Gross in Bucuresti (vizita despre care a scris un delicios articol pentru New York Times) si n-am nici o umbra de indoiala ca stii Bucurestiul de azi mai bine decat mine, care nu l-am mai vazut de cativa ani. Dar a trebuit sa scriu postul asta pentru tine din cauza acestui fragment:

"Open-air terraces may not sound like much, but according to my Bucharest-born friend Horia Diaconescu, a keen observer of the city in which he’s spent his 29 years, they represent a sea change. Under Communism, he explained, public life was restricted — people simply did not go out to meet friends (or strangers) in bars and cafes. They socialized in private homes, or not at all. Now, however, “terasas” had become de rigueur..."

Now... Sunt bucuresteanca la origine. M-am nascut si am crescut in timpul comunismului, ii stiu toate relele - le-am trait pe pielea mea. Dar afirmatia de mai sus este atat de ireala pentru mine incat nu stiu cum s-o justific (si nu voi incerca pentru ca sub nici o forma nu vreau sa te jignesc, nici macar din greseala). Nici nu voi incerca sa o calific. Doar vreau sa-ti spun (numai si numai de dragul adevarului si pentru ca nu cred in dezinformarea maselor, oricare si oriunde ar fi ele in lume) ca au existat terase in Bucuresti si ca erau pline mereu si ca nu ne aresta nimeni ca stateam la bere cu orele. Ai auzit de "la Umbrelute"? Marul de aur? Cina? Athenee Palace (nu fitzosenia ce exista acum)? Lido? si mult mai multe care nu-mi vin acum in minte.

Adevarat, nu ne proiectau filme "cul" pe pereti (desi unele aveau muzica live), dar atata timp cat aveai buletin (nu ca te legitima cineva) si bani sa platesti, nu era nici o problema. Ne "socializam" noi si in private homes, dar era cam asa: sambata noapte "ceai" si duminica ne dregeam la bere la vreo terasa. In fine, n-am nimic cu tine - dar n-am putut sa ma abtin.

Si daca tot a venit vorba, un post care il am in draft de aproape un an si care am tot promis unora si altora ca-l voi publica. Probabil ca astepta o zi ca asta, sa aiba rezon.


ori de cate ori aud cate o poveste sunt fascinata de diversitatea punctelor de vedere, de cruzimea experientelor personale, de momentele care raman arse in memorie. O sa spun si eu povestea mea.
Nu e nostalgie, ci doar un zambet catre trecut.


Se purtau pantalonii cu talie inalta si evazeul cat sa acopere pantoful atat in lungime cat si inaltime - care pantof avea talpa dubla si toc patratos. Baietii purtau plete, camasa descheiata la cel putin 3 nasturi si erau slabi bat. Fetele care purtau pantaloni erau socotite indraznete - si era o indrazneala sa te introduci in pantalonii de-atunci, atat erau de stramti in talie si pe solduri - materialul era doc sau foaie de cort, nici vorba de stretch. Mai toti purtam breton (si cam aceeasi tunsoare) care atunci cand crestea era rezolvat cu o carare pe mijloc. Ajungeam foarte rar sa ne tundem, ni se parea total inutil.

Mai tarziu am trecut la pensati, hainele aduse din afara erau unica sursa agreabila, nu se mai gasea pasta de dinti, sapun si deodorant pe piata (asta pe langa alte necesitati mai putin necesare).

Muzica lui Bob Dylan a ajuns in Romania mai repede decat miscarea hippie sau orice moda. Ne strangeam la laptaria Dunarea unde beam lapte batut si eram rationalisti sau existentialisti (probabil in fuctie de fazele lunii). Viitori ingineri cantau la chitara - intotdeauna cineva aducea o chitara si de cele mai multe ori se ajungea sa se cante in cor (in sotto voce, nu era la moda lipsa de bun simt). Cand laptaria Dunarea a incetat sa existe (cazuta la cutremur), ne-am mutat la una pe Calea Victoriei departe - dar nu a mai fost la fel. A ramas doar sa luam la rand cafenelele - Caru'cu bere (cu mesele si scaunele foarte joase dar cu iz de Caragiale), Cafeneaua Veche (pe Covaci langa Manuc, o cafenea mare si frumoasa, mereu plina) sau vara, terasele de bere - la Telefoane, Athenee, Cina... Mancam de pranz la "impinge tava" la Dorobanti sau, din cand in cand, la Intercontinental in subsol. Cumparam tigari chinezesti pe sub mana din Pasajul Albina sau Kent si Rothmans de la un mosulica libidinos care tinea cantina Moxa. Oh, aveau acolo cele mai bune clatite care le-am mancat in viata mea, cand i-am cerut reteta a intrezarit ocazia sa-mi puna mana pe fund si sa se gudure. L-am repezit si s-a suparat, de-atunci n-am mai fost acolo. Aveam prieteni care stateau in sau pe langa Regie, aduceau ei tigari - iar cand nu era Kent fumam si Carpati ("fara").

In fiecare sambata era o petrecere ("ceai") la cineva acasa. Aveam atatia amici si prieteni ca era mai intotdeauna ziua cuiva - de nastere sau de nume (pe care o sarbatoream in ciuda faptului ca fuseseram crescuti atei). Daca intr-o sambata nu aveam programata o petrecere era tragic, incepeam sa ne sunam unii pe altii pana cand gaseam un(e) ami(e) d'un(e) ami(e) cu parintii plecati pe undeva. Ceaiurile de sambata seara erau cele mai importante evenimente sociale, acolo se intamplau dramele cu actualii care subit deveneau ex-i sau ex-i care reveneau in actualitate. Bautura la moda era vodca (straight, nici vorba de cocktailuri) de regula Stolichnaya - care era greu de gasit (ce nu era greu de gasit atunci?).

La biserica mergeam religios (pun intended) de Paste - sub pretextul ca luam lumina, adevarul fiind ca profitam de ocazie sa ne adunam, sa dam iama in covrigii calzi de la covrigaria de pe Dealul Mitropoliei si sa stam pana tarziu (pentru ca ajungeam pe jos la casele noastre, de multe ori se crapa de ziua pe drum). Dar asta numai daca nu aveam bilete (loser!!) la Cenaclul Flacara (si zau, suntem cativa care stam dovada ca nu ne-au spalat creierii - dar asta e alta poveste).

Nu toata lumea mergea la facultate, nu toata lumea termina a 2-a treapta de liceu. Cu liceul puteai capata o slujba decenta, ca sa fii secretara nu era nevoie sa ai ASE-ul :) Studentii la informatica sau cibernetica erau la fel de rari ca martienii (ei, nu chiar but you get the idea) iar calculatoarele aveau cartele perforate.
Din salariul pe 2 saptamani abia iti luai 2 cartuse de Assos sau BT si o cutie cu ness.

Era un chin sa ai telefon instalat, trebuia sa cunosti pe cineva care avea pe cineva la telefoane si eventual era in pozitia sa puna o vorba buna. Cu putin noroc, ceva spaga si dupa mai multa vreme intr-un final erai cuplat cu vecinii de la 7, care fiind pensionari plictisiti, mai ridicau receptorul sa iti asculte convorbirile. Admonestarile ("va rog sa inchideti, vorbim") culminau in certuri in majoritatea cazurilor ("dar inchide draga ca am nevoie sa folosesc telefonul") dar cand ne intalneam la lift ne salutam (fie si incruntati).

Cofetaria Casata din Romana facea un mazagram exceptional (mai stie cineva ce este mazagram?? jeez, ma simt un dinozaur). La Vanatorul aveau o sectie unde se vindea un singur lucru: inghetata (la alegere 2 din cele 3 sortimente - vanilie, ciocolata, fistic)cu sos fierbinte (de cioco sau capsuni) si langues de chat si alune macinate presarate deasupra. Nici nu pot sa descriu cat de buna era - dar isi mai aminteste cineva cum se numea? Intr-un an de liceu am mers zilnic cu prietena mea cea mai buna sa ne tratam inainte de scoala.

... va urma?...

Bon Chon c'est bon

Bon Chon ar trebui sa intre la categoria fast food - dar e si nu e, cel putin nu in stilul care il stim. In ultimele luni au aparut cateva locatii care pregatesc pui prajit in stil coreean si care, daca ar fi mai raspandite, ar fi concurenta serioasa pentru KFC si Popeye's (bleah, really!)

Oricat nu ma innebunesc dupa prajeli, din cand in cand loveste asa, o pofta de pui crocant.
Bon Chon este locat la marginea cartierului coreean (Koreatown) in mijlocul orasului, doar ca la etaj (al II-lea pe sistem american, care nu cunoaste termenul parter), oarecum ferit de hoardele de turisti ce viziteaza Empire State Building sau magazinele de pe 34th St. Ma asteptam sa gasesc un counter de fast-food - cand colo, un loc modern cu mai multe mese joase, muzica data la maxim (dar te auzi om cu persoana totusi), un bar modern (chiar daca nu neaparat iesit din comun), ospatarite frumoase (si in fuste scurte...) Atat de neasteptat incat am crezut ca am nimerit gresit.

Au pe meniu si sushi, dar sincer nu am incredere decat in japonezi cand vine vorba de peste crud si in fond venisem special pentru pui. Care exista in 2 marimi, medie si mare (si nu, nu stiu ce s-a intamplat cu cea mica) si in 2 sosuri - sos soya/usturoi sau picant. O portie consista din pulpe (ciocanele) si aripi (sectionate). Comandand "mare" exista posibilitatea sa incerci ambele feluri, noi am comandat "medie" asa ca a trebuit sa alegem unul si am ales soy-usturoi.

Alt aspect anti-fast-food: astepti sa fie prajit la comanda. Poate dura pana la jumatate de ora daca sunt foarte aglomerati, dar ma incanta ca il prepara proaspat si nu sta sub lampi calde. Plus, puiul ce-l folosesc nu a fost inghetat niciodata, zic ei, e total proaspat.

Verdict: total superb. Cand te gandesti la pui prajit iti imaginezi o crusta groasa si ceva grasime sub piele - nu in cazul puiului coreean. Crusta e ca o foita de napolitana de subtire si de crocanta, puiul e aromat usor cu sos si suculent. Vine insotit de ridiche daikon usor marinata, taiata in cubulete, si o salata de varza cu un sos usor picant si foarte gustos. De revizitat (poate si alte locatii/firme).

Bon Chon Chicken
314 5th Ave
2nd Fl
(between 31st St & 32nd St)

Sa fie lumina (artificiala)

Planurile de plaja si bbq au fost amanate din cauza de vreme - innorat toata ziua, cu averse locale. In ultima clipa am decis sa mergem la artificii, fie si cu riscul de a ajunge prea tarziu si parcul sa fie inchis deja - dar am avut noroc. Intr-un fel spus, pentru ca a inceput sa ploua maruntel taman cand au inceput focurile de artificii. Si colac peste pupaza, oamenii de ordine ne-au innebunit de creieri sa strangem trepiedele (cele cateva care erau) - cum naiba sa pozezi la 2-3 secunde fara trepied? Grrrrr.
Anyway. Ce vroiam sa zic ar fi: bucurati-va de pozele astea, pentru ca asa cum merg lucrurile, e foarte posibil sa fie ultimele poze (ale mele) cu artificiile de la Nueva York.
(of course, click to enlarge)

Avem si cascade

Artistice si patru bucati, nu oricum. Artistul este Olafur Eliasson, beneficiari NYC si turistii. Prima foto - cascada de la Brooklyn Piers (care este o zona industrial-maritima).












Cascada de sub Brooklyn Bridge si in fundal, cea de la Pier 35 in Manhattan.






Ambele mai de aproape...





















Cea de pe Governor's Island, apoi tot ea impreuna cu Lady Liberty...

















Si inca una, doar pentru ca e asa draguta :)

Muzica si dans

La invitatia Inei (thanks again, baby) am fost la un mic spectacol de muzica si dans. Vedeta principala a fost Ion Ionescu, superb compozitor si pianist (si super-cute pe deasupra), care a interpretat sapte piese proprii. Tot Ion (sau Ian pentru americani, love that name!) a compus si muzica pentru o frumoasa punere in scena a Luceafarului lui Eminescu. Tradus exceptional de Adrian George Sahlean, narat de Terrence Mongomery si interpretat (recitat si dans) superlativ de Raluca Georgiana si Eric Ortega.

Enjoy the pics, sper sa va placa :)

Creveti cu sos picant

Reteta creola, picanta cat sa simti dar nu sa te faca sa lacrimezi. O foarte recomand.



4-500 gr creveti curatati
1 ceapa mare taiata marunt
2 cepe verzi taiate marunt
1 ardei verde taiat marunt
2 tulpini de telina taiate marunt
400 gr./1 lb rosii fara pielite, taiate marunt
3 catei (sau 4-5) de usturoi tocati marunt
1 frunza de dafin
praf de ardei iute (cayenne) sau fulgi de ardei rosu iute
sare
1 lingurita de sos Worchestershire
1/2 lingurita de sos iute
1 lingura de faina desfacuta in 4 linguri apa
*pentru servit, patrunjel si orez fiert

*pentru creveti - 1/4 lingura piper, cayenne, oregano, cimbru si cate 1/2 lingura sare si paprika - se amesteca toate si se asezoneaza crevetii

In 2 linguri de ulei + 2 linguri de unt se caleste ceapa, ardeiul verde si telina pe foc mediu cam 8-10 min. Se adauga foaia de dafin, rosiile si usturoiul, sare. Cand da in fiert se da focul mic si se gatesc 15 min. (se adauga un pic de apa daca sosul e prea uscat). Se adauga sosul Worchestershire si sosul iute. Se adauga faina desfacuta in apa, se amesteca bine si se mai lasa pe foc cam 10 min. Se adauga crevetii si se gatesc cam 5-6 minute (pana cand devin roz). Se adauga ceapa verde si patrunjelul si se ia de pe foc. Se serveste pe orez fiert cu putin patrunjel si ceapa verde presarate deasupra.

Indiggo - yeap, cu doi g

Well... va aduceti aminte cand ziceam despre increderea de sine si blah-blah-blah? poftim demonstratie a romancutelor noastre pe meleaguri niuiorcheze, in filmuletul urmator. Desi, trebuie sa recunosc ca exista un punct unde s-a depasit limita si s-a picat un pic (hihi!) in ridicol - dar ce mai conteaza cand limita intre sexy si trashy fusese eliminata din start?
Fapt e, iete fetele cum se vor plimba un pic pana la Vegas. Ca nu cred ca vor rezista in concurs mai departe de urmatoarea faza, dar adevarul ca in Las Vegas le-ar sta mai bine decat in New York.



Si ca sa trecem la lucruri mai serioase, Costel are concurenta :)
De fapt, al 3-lea tenor amator de exceptie in ultimul an... Full circle. Enjoy :)

Risotto cu sparanghel

Sparanghelul e inca in sezon si am zis ca daca v-ati saturat de el la gratar (eventual invelit in felii subtiri de costita) sau simplu la abur sau la cuptor, sa va mai dau o idee.

Risotto-ul se prepara exact la fel ca cel cu ciuperci doar ca, nu-i asa, inlocuim ciupercile cu sparanghelul in felul urmator:
Sparanghelul se curata de partea tare, varfurile se taie si se pun deoparte, tulpinile se curata de coaja cu un peeler de legume si se pun la fiert cu un pic de sare pentru 5 minute. Dupa care se fac piure fie prin sita, fie cu robotul de bucatarie.
Pe la jumatatea timpului de fierbere al orezului se pun varfurile de sparanghel, se continua fierberea normal, iar la sfarsit se adauga si piureul de sparanghel (inainte de unt si parmezan).
E ca si cum mananci primavara :)

Si mai e cate un carcotas...

Nu toata lumea iubeste New York-ul :)
Vorba umbla cum ca nu poti trai in orasul asta decat daca-l iubesti. Un newyorker faimos care nu a putut trai aici a fost Henry Miller - si se explica in urmatorul video. Ii respect parerea si chiar il inteleg.


p.s. Daca nu ati vazut filmul "Henry and June" il recomand cu multa caldura, e pe lista mea de 10 best movies. De preferat dupa ce culcati copiii.

Orasul amintirilor

Intr-un oras cu peste 8 milioane de oameni sunt tot atatea povesti. Care au inceput sa fie trascrise intr-un proiect pe care eu il gasesc genial: City of Memory - o harta interactiva a New York-ului, unde oricine isi poate scrie povestea, tintuind-o pentru oricine sa citeasca.

De la povestea unei romance de pe Upper West Side care a emigrat in America in 1927, la varsta de 6 ani, pana la ghiduri de cartier in care ti se dezvaluie mistere ale altor culturi, poeme si mici intamplari din viata unui oarecare pe langa care ai trecut probabil vreodata sau istoria unei cladiri... e o calatorie fantastica. E ca o enciclopedie, sau ca o privire furisa pe gaura cheii, sau ca o soapta auzita fara sa vrei. Recomand oricui sa incerce sa citeasca macar cateva din povesti.

Via Gothamist.

Taste of Times Square II

Mister Floyd Lee s-a nascut in delta Mississippi-ului si traieste demult in NY. Din pasiunea lui s-a nascut "Music Under New York", un program care introduce artisti inca necunoscuti - ajutandu-i sa organizeze mini concerte in statiile de metrou. Canta oriunde are ocazia si sincer, nu prea iti vine sa pleci de langa el atunci cand canta.
Cam din 10 in 15 metri mai era cate un cantaret sau o formatie.






Intre mancare si muzica, a fost un vartej de activitate.







Cel mai fun si cel mai fun - un parking lot preschimbat in scena, gazduind George Gee Swing Band reprezentand clubul Swing 46, aflat la 2 usi mai la stanga.
Jive, swing, shimmy, s-a dansat cu multa pasiune, de la mic la mare. Cand orchestra lua pauza, dansatori de la club dadeau lectii de dans oricui dorea sa participe.
Si toate astea in 3 ore.

Taste of Times Square I

Strada 46 este cunoscuta si sub numele de Restaurant Row - din cauza faptului ca pe ambele parti, pret de cateva block-uri, este restaurant dupa restaurant cu bucatarii diverse - thai, spaniola, braziliana, irlandeza... exact: etc. Singura problema fiind ca, poate pentru ca au clienti in cea mai mare parte turisti, Restaurant Row (si Times Sq in general) isi facuse renume destul de prost de-a lungul timpului (oh, you know, mancare mediocra, preturi mari). In ultimii cativa ani restauratorii au luat aminte si au incercat sa indrepte imaginea de-acum vestita. Si ca sa ne convinga, au trantit un targ de strada unde restaurantele au scos mese afara si au servit ce au crezut ei ca le-ar reprezenta afacerea.
Bineinteles ca am profitat de ocazie si trebuie sa admit ca a fost greu sa alegem, dar pana la urma ne-am oprit la o bruschetta (rosiile surprinzator de bune, painea facuta la broiler si arsa un pic pe margini asa cum imi place, insa ma asteptam la mai mult gust de usturoi)...
...si cum nu se poate sa mananci legume asa, fara carne, nu? am luat si o felie de porchetta - sublima, cum nu se poate mai proaspata si gatita ca la carte, cu o crusta crocanta dar usoara si carnea inca o idee roza desi facuta complet...
...am mai incercat si raviolini cu un sos de ciuperci excelent, care mi-a amintit de ciulamaua noastra. Apoi ne-a atras si un steak sandwich de la un Steakhouse cu ceva renume, dar care din pacate a fost dezamagitor - painea, desi proaspata, foarte cauciucoasa (genul care nu se lasa usor muscata sau rupta) iar carnea rece si nu frageda nici macar pe alocuri. Ceapa era superb facuta insa. :) Dupa o imbucatura l-am parasit.
M-am consolat cu o budinca de paine cu crema anglaise si sos de capsuni - si pot sa spun ca am uitat sandvisul foarte repede.

De notat ar mai fi fost chiftelele de crab de la irlandezi, paella de la spanioli, cheesecake lollipops, aligator de la Bourbon Street - creole/New Orleans si scoicile tot de la spanioli.

Dar prea putin loc si nici nu prea mult timp pentru ca mancarea nu a fost singura intamplare a serii - dar asta data viitoare. Stay tuned, 't was fun.

Brooklyn Bridge

Ma indoiesc ca exista un pod mai faimos decat Brooklyn Bridge. Or fi mai lungi, mai spectaculoase, mai noi si chiar mai frumoase, dar nici unul nu a ajuns inca la faima acestuia. Saptamana trecuta s-a sarbatorit a 125-a aniversare a lui, cu focuri de artificii si, pret de 4 zile, cu jocuri de lumini, muzica etc.
Si nu mi-am facut drum pentru festivitati, dar am trecut duminica pe-acolo. La picioarele podului pe partea din Brooklyn este mai putin vestita Brooklyn Ice Cream Factory (care e in program sa fie vizitata vara asta) si vestita pizzarie Grimaldi (care nu a incaput in poza - e cam 50 de metri mai la dreapta)
Locul se cheama Fulton Ferry Landing (adica acolo trag barcile care te trec apa, duh!) si ofera o superba priveliste catre South Street Seaport (sau Pier 17) si catre varful de sud al insulei Manhattan. Candva, in stanga ar fi tronat Gemenii. Curand, Pier 17 (si fosta piata de peste care ii era adiacenta) va disparea si el, facand loc cladirilor noi de apartamente care sunt proiectate sa fie construite in urmatorii 5 ani.
Dar sa trecem la lucruri mai vesele. Cu ocazia aniversarii podului a fost inaugurata o instalatie de arta ce se numeste Telectostrope - un tunel secret ce uneste Londra si NY-ul si a carui constructie a durat 100 de ani. Printr-un sistem de oglinzi, cei de la capetele tunelului se pot vedea si isi pot transmite mesaje scrise pe tablite care sunt cu generozitate impartite celor ce au ceva de scris. In onoarea aniversarii, este gratis pentru NY-eri, Londonezii platind 1 lira pentru ocazie.
Una lume zice ca ar fi imagini transmise prin satelit - dar daca ati citit site-ul stiti adevarul adevarat, nu? ;) Well, Cheers from New York, anyway! :)