Piata Rosie in NYC...

... este un bloc cu aparta- mente de lux, dat in folosinta in 1989. Se afla pe Houston St. la Avenue A (chiar peste drum de Katz's Deli). Si da, pe terasa ei se afla o impunatoare statuie a lui Lenin, instalata in 1994.
De ce? se pare ca numele de Red Square i-a fost dat cladirii oarecum in deradere - pentru ca e din caramida rosie si e patratoasa. Statuia a venit mai tarziu, cum spuneam, probabil ca sa completeze gluma. Si daca te uiti cu atentie la poza (marita), se mai observa inca un element iesit din comun si care intareste ideea de fun de amorul artei.

Cum zice vorba: "only in NY..." :D

Parcul suspendat

Un alt exemplu de istorie paraginita readusa la viata intr-un mod cat se poate de placut.
The High Line - o linie de tren construita in 1930 deasupra nivelului strazii (la doar 10 metri inaltime) pentru a elibera traficul de trenurile de marfa de pe partea de vest a orasului, a fost abandonata in 1980. Intre timp, ingradita si neaccesibila publicului a fost acoperita de buruieni si a cazut in paragina. In 2000, un fotograf ii face cateva poze si prezinta lumii farmecul unei gradini salbatice - urmarea fiind ca asociatia numita Friends of the High Line (constituita doar cu un an in urma) incepe sa aiba ceva succes in strangerea fondurilor necesare transformarii ruinei intr-un parc.

Si astfel, in iunie a.c. s-a deschis The High Line, deocamdata doar din punctul ei cel mai de sud (Gansevoort St. in Meatpacking District) pana la 20th St. Linia continua pana la 34th St. si se spera ca si restul sa fie reconstruit.

Cu vedere la Hudson River pe o parte si la Manhattan pe partea cealalta, mai o iarba (au facut o treaba excelenta in a pastra ideea de gradina salbatica) - mai o floare de camp sau un pomisor, cu sezlonguri sau banci construite din lemn, the High Line ofera ocazia unei plimbari placute. Partea lui de sud ofera un loc minunat pentru a privi un apus de soare, iar seara este luminat discret.

Si uite-asa s-a mai imbogatit Manhattanul cu inca un parc*.

*una din cele mai gresite imagini care le ofera NYC ar fi ca este un oras de beton si sticla, caruia ii lipseste verdeata. In realitate, are 1.700 de parcuri.

Pizza, pizza, pizza

Si cum adica in 3 ani de blog nu am scris niciodata despre pizza? poate cel mai semnificativ import american, mancarea care este mai populara in America decat in Italia (isi mai aduce cineva aminte de episodul din Familia Bundy cand Al a propus sa manance de 4 iulie ceva traditional... "like pizza"?)?
Cand spun cuiva ca n-am mancat pizza in ultimii cinci ani primesc priviri neincrezatoare, uluite, socate. Caci da, nu iubesc pizza. Lucru care s-ar putea sa se schimbe insa curand, asa cum s-a intamplat cu burger-ii - pentru ca nu ma incapatanez sa nu mananc un anumit lucru, ci sa nu-l mananac decat daca este absolut delicios.

Explicatia pentru care nu-mi place pizza este ca aproape in totalitate este paine gadilata, si de cele mai multe ori gadilata grosolan, cu sos de rosii din conserva si pseudo-parmezan ras acum un mileniu, sau pepperoni care nu se strica niciodata s.a.m.d.
Adica ingredientele sunt mult sub o calitate acceptabila. Cat despre blatul pizzei, nici nu mai vorbesc - da, e blat de paine, dar trebuie sa aiba gust, trebuie sa faca o crusta si sa prinda culoare (ba chiar sa fie ars in locurile care se imbaloneaza nesimtit), trebuie sa aiba o anumita grosime sau subtirime, in functie de stilul pizzei.

Caci avem o groaza de stiluri de studiat - nu numai originalele pizza romana, siciliana si napolitana, dar in America avem pizza newyorkeza, hawaiiana, de Chicago si New Haven, de St. Louis si Detroit, californiana si chiar mexicana. Respectul meu se indreapta catre pizza napolitana, care dupa perceptele ce au fost facute reguli de catre Associazione Verace Pizza Napoletana, trebuie sa nu aiba mai mult de 3mm grosime, intinsa de mana fara ajutorul facaletului, trebuie sa fie coapta intr-un cuptor de piatra cu foc de lemne si chiar ingredientele trebuie sa fie anume.

Intorcandu-ne insa la New York, unde pizzeriile abunda iar clientii sunt dornici sa bata cale lunga si sa astepte la cozi pentru o pizza buna, in ultimul an s-a nascut fenomenul pizzeriilor care ori se straduiesc sa fie traditionale, ori forteaza un pic aspectul traditional, impingandu-l spre ceea ce se numeste in randul gurmanzilor si traditionistilor, neo-pizza. Mi-a fost starnit interesul dupa ce am citit nenumarate cronici si pareri, am vizionat o multime de fotografii si iata ca intr-un sfarsit am facut pasul: am decis sa incerc pizzeria numita Company (sau Co.), deschisa abia de cateva luni (pe 2 ianuarie) de Jim Lahey, cel care a innebunit globul pamantesc cu reteta lui de paine neframantata

Am inceput cu un trio de paine prajita cu salata de vinete (care surprinzator avea ghimbir proaspat, o combinatie care mie mi-a placut foarte mult), fasole pinto (ca o mancare de fasole dar atat de complexa ca ne-am cam chinuit fara succes sa descifram aromele, trebuie sa mai mergem sa mai incercam ;) ), si ardei copti. Toate trei absolut incantatoare.

Ham & cheese - pecorino, gruyere, buffalo mozzarella, prosciuto, chimen
Amestecul de branza este perfect, prosciuto se topeste in gura, blatul este crocant dar chewy (iar ne lovim de termenul asta care nu stiu sa-l traduc). Superb.

Popeye - spanac, usturoi, piper, pecorino, gruyere, buffalo mozzarella
Probabil ca arata ca cea mai neapetisanta dintre cele 3, un vraf de spanac tanar inghesuit-invalmasit si ars pe ici-pe colo, acoperind aceeasi combinatie de branzeturi de mai sus. Cum as putea sa descriu fragezimea spanacului (care printr-o minune este gatit atat cat trebuie)? sa nu mai spun cum se marita gustul lui cu branza care e topita dedesubt si se prelinge untos pe barbie... oh, joy!

Flambee - ceapa caramelizata, costita afumata, parmezan, buffalo mozzarella
Intre dulceata cepei caramelizata si sarea costitei plus un pic de gust de afumatura, balanta de arome e perfecta.

Care a fost preferata? Unanim s-a ajuns la concluzia ca toate trei au fost superlative in felul lor. Cea care pe mine m-a surprins cel mai tare (si am mancat 2 felii) a fost cea cu spanac. Sunt sigura ca voi reveni la Co.

Inca o poza, just for the heck of it. :))





.

Meet Lucy

Probabil ca putini dintre voi nu stiu cine e Lucy. You know, your grand-grand*la puterea 10 milioane or so*- mother?
Well, pentru cei ce nu stiu, Lucy este cel mai vechi si cel mai complet schelet umanoid gasit pana acum - 40% din schelet a fost descoperit in 1974 in Ethiopia. Ca specie este cunoscuta sub numele de Australopithecus afarensis, a trait acum 3.2 milioane de ani, avea un pic peste un metru inaltime (masculii erau de doua ori mai mari, intr-una din fotografii sunt 2 cranii care arata diferenta de marime intre sexe) si cantarea aproximativ 27-30 de kg.

Din scheletul gasit, un paleo-artist pe nume Viktor Deak (pentru ca merita cu prisosinta sa-i spunem pe nume si sa-i vizitam website-ul, care este fascinant) a reconstruit pe Lucy cat si o replica a bustului Omului din Valea Neander (sau, cum este popular cunoscut, omul Neanderthal), ambii acum prezenti in Discovery Museum in Times Square, veniti in vizita de la Houston Museum of Natural Science pana la sfarsitul lui octombrie.

Pe langa lectia in antropologie, expozitia mai prezinta diverse obiecte din Ethiopia. Preferatele mele sunt in fotografiile urmatoare, care - zic eu - merita vazute mari (click in coltul de jos dreapta pe semnul cu 4 sagetutze).
Pentru Adina in mod special, doar pentru ca m-am gandit la ea cand am vazut panoul, o mica informatie despre cafeaua pe taramuri Ethiopiene.
Mai multe despre Lucy si expozitie, aici. Am si vreo 2 cupoane "2 for 1" daca e cineva interesat. :)

Bastille Day, 2 ani mai tarziu

Cu regretele mele pentru amicii francezi, dar anul asta Bastille Day a fost o mare dezamagire comparat cu acum 2 ani...
Un restaurant cu nume francez nu inseamna un restaurant francez. Rouge Tomate (nu ca e haios cum in romana asta s-ar traduce prin Rosia Rosie?) vindea lemonada (limonada? nu mai stiu) din portocala+ghimbir si capsuna+nu mai stiu ce. Tres francais, n'est pas?
In rest, sandvisuri si sandvisuri - pentru mine e paine gadilata (expresia apartine Rodicai Ojog-Brasoveanu - sau cel putin eu am preluat-o de la) si exprima perfect sentimentul meu fata de sandvisuri.
Dar o mare surpriza a fost prezenta cofetariei Payard, care acum 2 saptamani or so a inchis unica locatie care o avea pe Upper East Side. Eveniment care m-a intristat, vraiment.
Pana la urma am mancat carnati de miel picanti - merguez - intr-o bucata de bagheta (adica sandvis, hm...). La pachet, pentru mai tarziu, of course - Payard.

In rest, nimic deosebit. Un spatiu de petanque pentru copilasi mici, o scena cu prea putina activitate sa te tina in loc, multi din cei care apar la orice targ de strada (pana si clatite adevarat frantzuze erau doar in 2 locuri). Restaurantele frantuzesti nu prea au fost prezente (poate unele au si inchis in economia asta, cine stie?), Cannelle a fost dar vindea doar doua prajituri cam ciudate si total neapetisante... Cum ziceam, dezamagire.
Organizare proasta? semne ale economiei? nu stiu, dar mare pacat.

Cartofi turtiti

Adica luam niste cartofi noi, mici si draguti, ii fierbem cam 15-20 de minute, apoi ii punem intr-o tava unsa cu ulei de masline,
apucam ce unealta avem la indemana (in cazul meu una de zdrobit cartofii, ha!), poate fi si un fund de sticla, ii turtim fara grija (cu cat mai neregulate marginile cu atat o sa ne bucuram de ele cand vor fi caramelizate),
ii ungem si pe ei cu un pic de ulei cu ajutorul unei pensule, saram, piperam, daca avem punem si niste frunzulite de cimbru proaspat, si dam la cuptorul preincalzit la 400F/200C pentru 10 minute pe o parte, 10 pe alta daca e convectie (ventilator), daca nu, s-ar putea sa dureze cateva minute in plus. Ideea e sa prinda crusta, cat vrem noi de crocanta.

Si gata.

De-ale verii

Nu des intalnite pe strazile Manhattan -ului (altfel decat pe tarabe), piersici se rasfata in soare.



Brighton Beach in Brooklyn...









Si dintr-odata-asa, mi s-a facut dor de un volei. Si pe plaja, daca altfel nu se poate.

















Si va recomand un film, dar numai daca sunteti rabdatori la filmele cu adevarat artistice: Spring, summer, fall, winter...and spring
Vizual fantastic, jucat superlativ de expresiv, povestea este o fabula, fiecare element este simbolistic, total diferit de filmele moderne. E ca o meditatie.

Ou sont les neiges...

Amalia m-a facut sa-mi amintesc (cu multa tristete) despre o candva (credeam eu) prietena care a taiat relatia brusc si cu acuratete chirurgicala pentru ca ultimele 3 ori ma sunase numai ea. Eu, in vremea aceea preocupata de alte probleme (numai si numai ale mele si ale nimanui altcuiva) n-am bagat de seama si n-am numarat "una mie, una tie". M-am resemnat cu ideea ca poate nu eram sortite sa fim BFFs.

Dupa atatia ani de pribegie, mi-am pierdut multe prietenii d'antan. Cateva dintre ele s-au raspandit si ele prin lume, cu unele inca mai vorbesc poate o data pe an (sau doua, sau trei, you get the drift), cu altele am pierdut legatura. La fel si cu cele ce au ramas in tara. N-a ajutat ca pentru 15 ani am scris constiincios felicitari de Paste, Craciun si ziua de nastere, am telefonat din cand in cand. (Nu e greseala de aritmetica: acum 2 ani am decis ca nu mai scriu felicitari oricui)
Recunosc, am fost si rautacioasa si am facut experimente cu ele peste ani: am incetat sa scriu si sa telefonez, sa vad ce se intampla. Si de la majoritatea am primit ce meritam: nimic. Intrebarea este cat de mult imi doresc prieteni care dupa 3 luni de tacere nu investigheaza de ce. Imi da tot cu 0.

Azi (adica ieri) am realizat ca blogul asta a implinit 3 ani. L-am inceput in parte pentru cele carora aparent le pasa ce fac/gandesc, ce vad, ce mananc, ce ma bucura (ca de plans nu-mi place sa ma plang, ori de cate ori zic ceva ce nu e neaparat de bine ma trezesc cu atatea posibilitati de rezolvare incat incep sa ma indoiesc de imaginea care o proiectez). Se pare insa ca are prea multe cuvinte, 3 ani de cuvinte care au fost mai apreciate de oameni (initial & azi mai mult sau mai putin) necunoscuti.

Tot azi (adica ieri) am vorbit cu o prietena din copilarie - ne stim de cand aveam 2 ani, de-atunci am stat in acelasi bloc, pe aceeasi scara, am mers la aceeasi scoala generala, o vreme la acelasi liceu. Si mi-a bucurat inima imens ca inca isi deschide sufletul mie, ca parerea mea conteaza (sau asa mi-a dat impresia) chiar daca in ultimii 5 ani am comunicat doar ocazional (long live the internet!).

Vedeti voi, avem de toate felurile. Cu nostalgii cu tot.

p.s. excuse my ramblings and go see some fireworks. Happy 4th!

p.p.s. pe linia urmatoare, unde zice "comentarii", click cu incredere si scrie-mi ceva, alege anonymous (dar semneaza-te in comentariu) apoi click butonul mare, portocaliu, care zice "publicati-va comentariul" sau ceva de genul asta. E in romana, ca sa nu existe scuza englezei. Daca nu merge, lasa, vorbim noi candva. Doar sa nu ma mai intrebi ce mai zic nou.

p.p.p.s. eh!

Cafea vietnameza

Este foarte tare, dulce si amara in acelasi timp (explic imediat de ce), poate fi fierbinte sau pe gheata, bineinteles.
Filtrul este asemanator espressor -ului moka italian, doar ca un pic mai simplu. Cafeaua se pune in recipient, se aplica filtrul si se strange usor surubul din mijloc (atat cat sa fie fixat) si se toarna apa fierbinte.
In cateva minute, cand toata apa a trecut prin cafea, avem o cana de cafea "puterea ursului". Dar...
Surpriza sta la fundul cestii - o lingura zdravana de lapte condensat, care contrasteaza superb cu cicoarea din cafea. Pentru ca daca nu e cafea cu cicoare, nu e cafea vietnameza.
Nu mai are nevoie nici de zahar, nici de lapte. Amesteca bine, ia o sorbitura si spune: mmmmmmmmm!!!
De ce nu beau acasa? pentru ca am tot amanat sa cumpar filtrul (care costa ceva de genul $1.75). Cea mai folosita cafea cu cicoare este Cafe du Monde de la vestita terasa cu acelasi nume din New Orleans, usor de gasit mai in orice supermarket.

Washington Sq. Park

Candva (1600) pamant arabil, apoi cimitir (1797-1825), apoi o piazzeta pentru parazi militare (de unde numele de Washington Square).
Daca pe vremea cand era cimitir era considerat "inafara orasului", pe la 1830 devine unul din cele mai elegante cartiere. In 1889 primeste un arc de triumf construit din lemn si ghips care are atat succes la public incat este refacut in marmura. Nu este grandios, are doar 23 de metri inaltime - dar e-al nostru. :)
De-a lungul istoriei a fost folosit intr-un fel sau altul pentru evenimente politice - de la parazi si evenimente pana la discursuri si proteste, cat si pentru desfasurari culturale - de obicei sub forma de concerte improvizate. La acelasi moment dat poti gasi pe diferite alei, diferite stiluri muzicale: jazz, blues, folk...
O ramasita a anilor "salbatici" de acum 2-3 decade, isi formase o reputatie proasta ca loc de targuit droguri si "casa" a consumatorilor lor - mai ales pe vreme de seara. Aud ca inca se mai deal-uieste, dar personal nu m-am intalnit cu ofertanti nici inainte si nici dupa renovare.
Ramasita a vremurilor trecute, se estimeaza ca 20.000 de morminte exista inca dedesubt.
Alt aspect trist al istoriei sale: este "gazda" unui ulm celebru in istoria orasului, Ulmul Spanzuratului. Desi nu exista dovezi, legenda spune ca este copacul unde erau spanzurati tradatorii pe vremea razboiului de independenta.
Dupa ani si ani de incercari futile de a "curata" parcul, acum doi ani a intrat in renovari. Rezultatul nu e spectaculos dar o schimbare se vede. Fantana i-a fost reconstruita in alta locatie, piazzeta centrala a fost modificata.
Desi renovarea a fost (si mai este) oarecum controversata, parcul ramane un loc unde oricand se intampla cate ceva. Artisti ai strazii isi fac veacul aici mai in fiecare seara. In seara asta de sambata, un grup de 4 ne-au amuzat cumplit cu glume, ceva acrobatii si un ritm care nu aveam habar ca poate fi atat de profesionist batut la galeti de plastic.
In alte locuri, o cantareata de blues cu o voce absolut fantastica, un jongleur/inghititor de sabii, un grup folk... si multa-multa lume care vine sa-i admire.
Si ca intotdeauna, extra poze aici.
**** trivia - WSq Park in filme ****
In "I am Legend", casa lui Will Smith este pe una din laturile parcului.
Mesele de sah ale parcului au "jucat" in "Searching for Bobby Fisher".
In "August Rush", este locul unde tatal si fiul canta impreuna.

Black or White

Inca o zi care ne aminteste cat de egali suntem, la un moment dat.

RIP Farrah si Michael.

Cafeaua cea de toate zilele

Unul din primele posturi pe blogul asta a fost despre cum imi beau cafeaua. O sa ma repet in cea mai mare parte, dar i-am promis Amaliei ca o sa lamuresc ce este o presa franceza.

In prezent, cana preferata este simpla si aurie. Inaintea ei a fost una neagra cu interiorul rosu. Ma plictisesc repede de cani si am cate o noua preferinta la cateva luni odata.
In schimb sunt foarte statornica cafelei care o beau. In continuare o cumpar saptamanal de la Whole Foods, dupa ce am incercat multe soiuri si prajeli - este un organic french roast (PLU #368). Pe langa faptul ca-mi place gustul ei, avantajele cumpararii de la Whole Foods sunt ca boabele sunt prajite in fiecare zi si ca mi le pot macina cat vreau de fin sau nu.
Pentru ca pentru presa franceza este nevoie de cafea macinata mare (pe aparatele de macinat este setting-ul opus cafelei turcesti, care e cea mai fina).
Acasa tin cafeaua intr-un container care cica se inchide etans.
Cafeaua se face foarte simplu:
Se pune apa la incalzit intr-un ibric si se aduce la punctul de fierbere. Este foarte important sa nu clocoteasca - apa prea fierbinte elibereaza uleiurile din cafea care nu numai ca dau arsuri de stomac unora, dar schimba si gustul cafelei.
In vasul de sticla al presei* se pun 2 linguri de cafea, se toarna apa (usurel, sa nu se involbureze cafeaua) si se pune plonjonul la suprafata ei fara sa fie apasat. (optional, cafeaua se poate amesteca usor sau impinge in jos cu o lingurita ca sa fie uda complet inainte sa fie acoperita).
Se lasa 4 minute, se apasa filtrul si gata.
De obicei o beau cu un pic de lapte de soia si fara nici un strop de zahar.

*presa mea este un Bodum de o cana (vandut ca un "3 cup", care sunt convinsa ca-s cescute). Sunt o multime de marimi, firme si calitati.

Big Apple BBQ Block Party '09

Pentru americani BBQ-ul e treaba serioasa, nu doar carne pe gratar (care se numeste, asa cum e si normal, simplu: grill). Cum mai spuneam, fiecare regiune si-a format stilul propriu de BBQ, sosuri caracteristice (desi variatiile retetelor sunt conforme cu dictonul "cate bordeie..."). Ca-s pulpe sau jumatati de porc gatite pana cade carnea de pe os, sa poata fi maruntita in fasii cu mana/furculita sau taiata cu satarul (soriciul merge inapoi in afumatoare pana devine casabil si apoi, maruntit, ajunge ca topping in sandvis); ca-s carnati condimentati dupa reteta casei - mai mult sau mai putin/cu boia sau fara/din carne tocata cu satarul sau data prin masina; ca-s coaste de porc sau vita, asezonate cu amestecuri de condimente in pudra sau/si sos; ca-i piept de vita (brisket) care de la un moment la altul se poate transforma din bucatele divin de suculente in talpa de pantof: barbecue-ul american a fost adus la stadiul de stiinta. Trebuie sa (re)cunosti calitatea carnii si sa banuiesti corect cat ii trebuie la foc si cat la afumat, sa stii cata temperatura ii trebuie, cate condimente - de-ajuns sa-i dea aroma dar nu prea mult cat sa nu-i mai simti gustul... De-aia s-au scris si inca se mai scriu carti despre toata afacerea asta complicata.
Si tot pentru acelasi motiv se invata de mic copil... Doar sa ai norocul sa te nasti in familia unuia ca Ed Mitchell, care la randul lui a invatat din copilarie (I love this man, doar uitati-va la zambetul lui in poza de mai jos, dupa ore si ore pe drum si ore si ore de gatit pentru multimile NY-ului).
Poti sa cumperi un pit de BBQ (preturile pleaca de la $20.000 pentru cele mai mici comerciale) sau poti sa-ti construiesti tu singur unul (asa cum a facut Mr. Mitchell). Sau poti sa incerci sa faci BBQ pe gratarul tau "de terasa", de ce nu - atata timp cat stii ce ai de facut.

Sau, profiti de ocazie si mergi la nebunia care este The Big Apple BBQ Block Party. Unde dai de cozi serpuite pe 4-5 randuri si unde, dupa ce gusti vreo 2 portii care par minuscule te declari satul. Si-ti pare rau ca nu mai poti, ca tare ai fi incercat si un sandvis de pulled pork, pus pe o chifla si stropit cu BBQ sauce. Sau macar niste coaste - dar despre astea te resemnezi usor (Blue Smoke face niste coaste destul de bune).
Lume multa, organizarea insa fara cusur. Din cativa in cativa metri cosuri de gunoi de unica folosinta, unele chiar pentru reciclat sticle. Cele 2 cozi la care am stat au parut interminabile dar s-au lasat dovedite in cca. 10 minute - comanda, platit, portiile gata, wham-bam! thank you, ma'am. Altii, mai geniali, cumparau ceva dintr-o parte si mancau in timp ce stateau la alta coada. Majoritatea insa se asezau fie la cele cateva mese "comunale", fie in parc. Diferit fata de alti ani, a fost interzis accesul pe iarba in parc, dar lumea si-a intins paturile (sau covoarele, de la caz la caz) si pe asfalt.

Cea mai mare aglomeratie? La asa zisa "gradina de bere", nimic altceva decat cateva corturi care vindeau bere si unde consumatorii, firesc dar din pacate, blocau aleile parcului. Caci vroia omul sa vada o regina si-o printesa a porcului venite tocmai din Iowa sau un mini-concert de blues, asa cum sta bine unei adunari la BBQ. Sau vreo celebritate, ca Billy Mays. Ei hai, ziceti ca nu v-a facut sa cumparati nici o sticla cu Orange Glo sau Oxy Clean. Care se stie, este esential in scoaterea petelor de BBQ.

Aaaa, ce-am mancat? pai brisket de la The Pit/Ed Mitchell, care a fost in asa fel incat nu-l pot descrie. Mareste poza (ca merita) si observa cercul roz de fum (perfect), sucurile care in mare parte sunt inca ascunse intre fibre si culoarea care nu poate fi mai perfect indicativa a punctului culminant de facere. Inca visez la el si daca azi mai era un BBQ Block Party m-as fi dus iar doar pentru asta. Genial. Castraveciorii garnitura au fost pe gustul meu - sunt muraturi de "cateva ore" (dupa care eu ma topesc).

Si carnatii de la Salt Lick, despre care auzisem numai lucruri bune. Aici am facut greseala si nu am impartit o singura portie - asta ne-ar mai fi lasat loc sa mai incercam si altceva. Nu ca nu au fost buni, au fost excelenti. Nu perfecti (cred ca le mai trebuia un pic in cuptor, pielita mai avea doar minute pana cand sa pocneasca intre dinti asa cum trebuie) dar foarte foarte bine asezonati. Cole slaw-ul absolut incantator, cu mini-seminte de mustar si susan, perfect otetita. Iar sosul, superlativ - din pacate insa, nu l-am mai gasit de vanzare la chioscul cu marfuri, am luat doar un BBQ sauce de la Hill Country (care de anul trecut are o locatie in NY).

Si din pacate, fara permis de presa, permis platit in avans (care te lasa sa comanzi prin spate, la cozi considerabil mai mici) sau stat la cozi ca sa te apropii de zona de operare, atatea poze sunt cu mancare. In rest, daca a mai ramas ceva ne-link-uit, tot setul e aici.

Dar pentru cei cativa interesati, un articol de pe Serious Eats cu fotografii exceptionale care cred ca redau mult mai bine seriozitatea evenimentului.

BBQ adevarat, editia de strada

De cativa ani, unul din cele mai importante (pentru gurmanzi) evenimente din oras este un asa numit Block Party care are ca tema centrala barbecue. Este un eveniment fundraiser (ceea ce scuza preturile invers proportionale cu micimea portiilor) si reuseste sa creeze o ingramadeala de 150.000 de oameni pe o portiune care initial era de o strada, acum doua, de-a lungul a 2 laturi ale parcului Madison Sq. (acolo unde este Shake Shack).
Sunt prezente toate stilurile de BBQ american - pulled pork (pulpe sau jumatati de porc gatite si apoi "trase" in suvite subtiri, din care se face un sandvis care se serveste cu sosul BBQ al casei - care, dupa regiune poate fi bazat pe otet sau pe rosii), carnati, coaste de porc si de vita, brisket.
Deasemeni, sunt reprezentate toate zonele/statele de majora importanta in lumea BBQ-ului: Texas, St. Louis, Kansas, Mississippi, Tennesse, Alabama si Carolinele (South si North). Are si NY-ul reprezentatii sai. Majoritatea participantilor sunt pitmasters premiati la concursuri ce se tin anual si numele lor este cunoscut oricui este interesat de arta carnii pe gratar.
Pentru evenimentul din NY pregatirile incep din seara de vineri, cand strazile sunt aliniate cu gratare si "pits", (care sunt mai mult decat gratare: sunt monstruozitati de aparate inchise, cu controale de temperatura sofisticate).
Carnea este masata, pudrata, adica asezonata si pusa la gatit si afumat (dupa caz) pentru urmatoarele 12 ore+. Sambata si duminica de la 11 la 7 trebuie sa hraneasca multimea care sta la cozi si de 45 de minute pentru o portie mica de deliciu rar in orasul nostru. (Nu ca nu se gaseste BBQ, dar e de cele mai multe ori mediocru spre acceptabil).
Daca as si reusi sa ajung pe-acolo in timpul zilei, v-as arata si mancarea. Dar poate mai bine ca nu, huh? :D