Draga Horia Diaconescu...

Nu te cunosc, nu ma cunosti - si e bine asa cum e. Apreciez ca i-ai fost ghid lui Matt Gross in Bucuresti (vizita despre care a scris un delicios articol pentru New York Times) si n-am nici o umbra de indoiala ca stii Bucurestiul de azi mai bine decat mine, care nu l-am mai vazut de cativa ani. Dar a trebuit sa scriu postul asta pentru tine din cauza acestui fragment:

"Open-air terraces may not sound like much, but according to my Bucharest-born friend Horia Diaconescu, a keen observer of the city in which he’s spent his 29 years, they represent a sea change. Under Communism, he explained, public life was restricted — people simply did not go out to meet friends (or strangers) in bars and cafes. They socialized in private homes, or not at all. Now, however, “terasas” had become de rigueur..."

Now... Sunt bucuresteanca la origine. M-am nascut si am crescut in timpul comunismului, ii stiu toate relele - le-am trait pe pielea mea. Dar afirmatia de mai sus este atat de ireala pentru mine incat nu stiu cum s-o justific (si nu voi incerca pentru ca sub nici o forma nu vreau sa te jignesc, nici macar din greseala). Nici nu voi incerca sa o calific. Doar vreau sa-ti spun (numai si numai de dragul adevarului si pentru ca nu cred in dezinformarea maselor, oricare si oriunde ar fi ele in lume) ca au existat terase in Bucuresti si ca erau pline mereu si ca nu ne aresta nimeni ca stateam la bere cu orele. Ai auzit de "la Umbrelute"? Marul de aur? Cina? Athenee Palace (nu fitzosenia ce exista acum)? Lido? si mult mai multe care nu-mi vin acum in minte.

Adevarat, nu ne proiectau filme "cul" pe pereti (desi unele aveau muzica live), dar atata timp cat aveai buletin (nu ca te legitima cineva) si bani sa platesti, nu era nici o problema. Ne "socializam" noi si in private homes, dar era cam asa: sambata noapte "ceai" si duminica ne dregeam la bere la vreo terasa. In fine, n-am nimic cu tine - dar n-am putut sa ma abtin.

Si daca tot a venit vorba, un post care il am in draft de aproape un an si care am tot promis unora si altora ca-l voi publica. Probabil ca astepta o zi ca asta, sa aiba rezon.


ori de cate ori aud cate o poveste sunt fascinata de diversitatea punctelor de vedere, de cruzimea experientelor personale, de momentele care raman arse in memorie. O sa spun si eu povestea mea.
Nu e nostalgie, ci doar un zambet catre trecut.


Se purtau pantalonii cu talie inalta si evazeul cat sa acopere pantoful atat in lungime cat si inaltime - care pantof avea talpa dubla si toc patratos. Baietii purtau plete, camasa descheiata la cel putin 3 nasturi si erau slabi bat. Fetele care purtau pantaloni erau socotite indraznete - si era o indrazneala sa te introduci in pantalonii de-atunci, atat erau de stramti in talie si pe solduri - materialul era doc sau foaie de cort, nici vorba de stretch. Mai toti purtam breton (si cam aceeasi tunsoare) care atunci cand crestea era rezolvat cu o carare pe mijloc. Ajungeam foarte rar sa ne tundem, ni se parea total inutil.

Mai tarziu am trecut la pensati, hainele aduse din afara erau unica sursa agreabila, nu se mai gasea pasta de dinti, sapun si deodorant pe piata (asta pe langa alte necesitati mai putin necesare).

Muzica lui Bob Dylan a ajuns in Romania mai repede decat miscarea hippie sau orice moda. Ne strangeam la laptaria Dunarea unde beam lapte batut si eram rationalisti sau existentialisti (probabil in fuctie de fazele lunii). Viitori ingineri cantau la chitara - intotdeauna cineva aducea o chitara si de cele mai multe ori se ajungea sa se cante in cor (in sotto voce, nu era la moda lipsa de bun simt). Cand laptaria Dunarea a incetat sa existe (cazuta la cutremur), ne-am mutat la una pe Calea Victoriei departe - dar nu a mai fost la fel. A ramas doar sa luam la rand cafenelele - Caru'cu bere (cu mesele si scaunele foarte joase dar cu iz de Caragiale), Cafeneaua Veche (pe Covaci langa Manuc, o cafenea mare si frumoasa, mereu plina) sau vara, terasele de bere - la Telefoane, Athenee, Cina... Mancam de pranz la "impinge tava" la Dorobanti sau, din cand in cand, la Intercontinental in subsol. Cumparam tigari chinezesti pe sub mana din Pasajul Albina sau Kent si Rothmans de la un mosulica libidinos care tinea cantina Moxa. Oh, aveau acolo cele mai bune clatite care le-am mancat in viata mea, cand i-am cerut reteta a intrezarit ocazia sa-mi puna mana pe fund si sa se gudure. L-am repezit si s-a suparat, de-atunci n-am mai fost acolo. Aveam prieteni care stateau in sau pe langa Regie, aduceau ei tigari - iar cand nu era Kent fumam si Carpati ("fara").

In fiecare sambata era o petrecere ("ceai") la cineva acasa. Aveam atatia amici si prieteni ca era mai intotdeauna ziua cuiva - de nastere sau de nume (pe care o sarbatoream in ciuda faptului ca fuseseram crescuti atei). Daca intr-o sambata nu aveam programata o petrecere era tragic, incepeam sa ne sunam unii pe altii pana cand gaseam un(e) ami(e) d'un(e) ami(e) cu parintii plecati pe undeva. Ceaiurile de sambata seara erau cele mai importante evenimente sociale, acolo se intamplau dramele cu actualii care subit deveneau ex-i sau ex-i care reveneau in actualitate. Bautura la moda era vodca (straight, nici vorba de cocktailuri) de regula Stolichnaya - care era greu de gasit (ce nu era greu de gasit atunci?).

La biserica mergeam religios (pun intended) de Paste - sub pretextul ca luam lumina, adevarul fiind ca profitam de ocazie sa ne adunam, sa dam iama in covrigii calzi de la covrigaria de pe Dealul Mitropoliei si sa stam pana tarziu (pentru ca ajungeam pe jos la casele noastre, de multe ori se crapa de ziua pe drum). Dar asta numai daca nu aveam bilete (loser!!) la Cenaclul Flacara (si zau, suntem cativa care stam dovada ca nu ne-au spalat creierii - dar asta e alta poveste).

Nu toata lumea mergea la facultate, nu toata lumea termina a 2-a treapta de liceu. Cu liceul puteai capata o slujba decenta, ca sa fii secretara nu era nevoie sa ai ASE-ul :) Studentii la informatica sau cibernetica erau la fel de rari ca martienii (ei, nu chiar but you get the idea) iar calculatoarele aveau cartele perforate.
Din salariul pe 2 saptamani abia iti luai 2 cartuse de Assos sau BT si o cutie cu ness.

Era un chin sa ai telefon instalat, trebuia sa cunosti pe cineva care avea pe cineva la telefoane si eventual era in pozitia sa puna o vorba buna. Cu putin noroc, ceva spaga si dupa mai multa vreme intr-un final erai cuplat cu vecinii de la 7, care fiind pensionari plictisiti, mai ridicau receptorul sa iti asculte convorbirile. Admonestarile ("va rog sa inchideti, vorbim") culminau in certuri in majoritatea cazurilor ("dar inchide draga ca am nevoie sa folosesc telefonul") dar cand ne intalneam la lift ne salutam (fie si incruntati).

Cofetaria Casata din Romana facea un mazagram exceptional (mai stie cineva ce este mazagram?? jeez, ma simt un dinozaur). La Vanatorul aveau o sectie unde se vindea un singur lucru: inghetata (la alegere 2 din cele 3 sortimente - vanilie, ciocolata, fistic)cu sos fierbinte (de cioco sau capsuni) si langues de chat si alune macinate presarate deasupra. Nici nu pot sa descriu cat de buna era - dar isi mai aminteste cineva cum se numea? Intr-un an de liceu am mers zilnic cu prietena mea cea mai buna sa ne tratam inainte de scoala.

... va urma?...