Carnivorisme - partea I-a

Am tot amanat sa scriu postul asta cu impresia ca n-o sa spun nimic nou, dar dupa cate hit-uri vad ca primesc la postul cu fiertul oualor poate nu e un lucru chiar asa de rau. Nu e un post pentru cei neinteresati in mancare sau vegetarieni. Va pup, ne citim altadata! Bye :))

Sa incep prin a spune ca nu exista mancare pe lumea asta sa iubesc mai mult decat carnea (mai ales si mai ales la gratar). Am fost nascuta asa si cine ma cunoaste mai deaproape cunoaste povesti despre cum, la nici 2 ani, imi puneam mama in situatii jenante de cate ori dadeam cu ochii de carne in vitrina macelarilor. In fine, ideea este ca ma doare sufletul cand carnea e maltratata la gatit :) asa ca am zis sa subliniez aici cateva lucruri care le-am invatat si eu la randul meu de-a lungul vremii. Poate unii din voi deja le stiu dar poate vor fi de folos altora.

Inainte de toate, nu orice sortiment de carne e bun de facut la gratar. E important sa stim care, ce si cum, drept pentru care pun aici un link care are harti de transare pentru porc, vita si miel. Cea pentru vita are si indicatii foarte folositoare despre fiecare cut la ce metoda de gatit se preteaza - si in general, aceleasi principii se aplica si la porc si miel. Un alt link folositor ar fi cel de pe Pranzuldincaserola.ro unde Viorel Copolovici a reusit sa-si induplece un prieten macelar (multumim, Nicu Lungu) sa scrie un Tratat exhaustiv despre vaca pentru cei care sunteti in Romania si care nu gasiti carnea transata atat de complicat si amanuntit ca aici - insa poate pozele din harta de mai sus va ajuta sa recunoasteti sortimentele.

Deci...

Inainte de toate, ca folositi un gratar sau o tigaie (de fonta de preferat), trebuiesc incalzite foarte bine inainte. La foc mare, pana incepe sa scoata un picut-picut de fum. Cu grija, pune mana deasupra gratarului si usor coboar-o cam la 10 cm deasupra lui. Daca poti sa tii mana mai mult de 2-3 secunde, nu e incalzit suficient. Odata gratarul incalzit, se reduce focul la mediu.
(Mai exista posibilitatea broiler-ului daca aveti la aragaz, acolo nu e nevoie de pre-incalzire mai mult de un minut si deci fara experimente cu mana in nici un caz - e flacara directa, deasupra carnii).

Acum...

Sa cadem de acord de la inceput despre ce este carnea: muschi format din fibre tinute impreuna de colagen si din loc in loc impanat mai mult sau mai putin cu grasime. Prin caldura, colagenul si grasimea se destrama si, impreuna cu apa din fibre, vor forma sucurile alea care formeaza ceea ce Brillat-Savarin (cred) numea "sufletul fripturii".
Cand gatim carnea, este esential sa pastram cat mai mult din sucuri in ea, altfel are textura si gust de carton (sau talpa de pantof, mai zic unii).
Cand gratarul este incins bine, carnea prinde imediat o crusta care inchide in ea sucurile.

Extrem de important este si ca inainte sa fie gatita carnea sa stea la temperatura camerei cel putin o jumatate de ora (mai mult daca este vorba de o bucata mare, ca o pulpa). Bine, hai, in cazuri de extrema urgenta si daca nu e groasa carnea, macar un un 15 minute. Daca va e frica de bacterii 'n stuff, n-o tineti mai mult de o ora.
Sub nici o forma, niciodata, nu se pune carne congelata pe gratar. Doar daca nu va pasa, si in cazul asta opriti-va din citit acum, ca pierdeti timpul degeaba.
Daca friptura loveste gratarul cand e inca rece va iesi tare, se va gati mai greu iar diferenta de temperatura intre crusta si centru va fi foarte mare.

Buuun... Deci gratarul e fierbinte, carnea relaxata. O trantim pe gratar si rezistam tentatiei sa o mutam cel putin 30 de secunde - pentru ca va fi lipita de gratar si are nevoie sa prinda un pic de crusta ca sa se dezlipeasca. Alt sfat este sa nu fie apasata cu paleta/clestele - duce la stoarcerea sucurilor, chit ca sfaraiala aia da frumos in fata musafirilor.

Acum, cat timp? Sa plecam de la premiza ca avem o bucata de carne de 2 cm (aproximativ) grosime si o vrem facuta mediu (rozalie in centru fara sa fie in sange): cam in 3-5 minute pentru vita (depinde foarte mult si de fragezimea bucatii de carne - in principiu carnea mai marmorata cu grasime se va face mai repede) si 3-4 pentru porc va fi gata sa fie intoarsa. Daca ai gratar care lasa linii si vrei urme din cele frumoase, rombice, la jumatatea timpului intoarce carnea la 45 de grade.
Ideal, aveti un termometru de friptura (o investitie excelenta) si temperatura carnii se ia cat se poate mai in centrul ei.

Temperaturile ideale ar fi:
120-130F/50-55C pentru rare (are crusta dar mijlocul e inca rosu si rece in mijloc)
130-135F/55-57C pentru medium rare (are crusta iar centrul este roz aprins pana la rosu in centru)
140-150F/60-66C pentru medium (centrul este rozaliu)
155-165F/68-74C pentru medium-well (are o usoara liniuta rozalie in centru)
peste 170F/77C este well-done (adica e tot maro, si sa-l mananci cu placere, iti urez sincer)
Mai exista black and blue, dar e o pregatire a ei la fel de extrema ca si well-done, iar calitatea carnii trebuie sa fie exceptionala (ceea ce la well-done nu conteaza).
Carnea de porc trebuie facuta intotdeauna de la medium-well in sus din cauza pericolului de trichinoza.

Daca nu ai termometru, mai exista o metoda care iti da idee de cat de facuta este carnea - si nimic nu o explica mai bine si repede decat video-ul asta. Si sub nici o forma nu tai carnea sa vezi daca e facuta sau nu.

Alt sfat, nu folositi furculita la manevrarea fripturii, ci intotdeauna clesti. Intepand friptura pierdem... ghici ghicitoarea mea ce.

Ultimul sfat (pe ziua de azi) foarte important este ca orice friptura trebuie lasata sa se odihneasca cateva minute dupa ce a fost luata de pe gratar, ca sucurile sa aiba timp sa se redistribuie uniform (la gatit ele se concentreaza in centru). A, si tineti cont de caldura reziduala care va continua sa gateasca carnea cat sta la odihnit. Nu mult, cateva grade, dar conteaza cand vrei sa iasa perfecta.

Ba asta e ultimul sfat: carnea se taie intotdeauna contra (perpendicular) fibrei.

In partea a II-a (care sper sa fie mai scurta :D) vor vorbi de asezonat, marinate si un pic despre carnea gatita la cuptor sau fiarta in tocane sau supe.

De-ale verii

Nu des intalnite pe strazile Manhattan -ului (altfel decat pe tarabe), piersici se rasfata in soare.



Brighton Beach in Brooklyn...









Si dintr-odata-asa, mi s-a facut dor de un volei. Si pe plaja, daca altfel nu se poate.

















Si va recomand un film, dar numai daca sunteti rabdatori la filmele cu adevarat artistice: Spring, summer, fall, winter...and spring
Vizual fantastic, jucat superlativ de expresiv, povestea este o fabula, fiecare element este simbolistic, total diferit de filmele moderne. E ca o meditatie.

Ou sont les neiges...

Amalia m-a facut sa-mi amintesc (cu multa tristete) despre o candva (credeam eu) prietena care a taiat relatia brusc si cu acuratete chirurgicala pentru ca ultimele 3 ori ma sunase numai ea. Eu, in vremea aceea preocupata de alte probleme (numai si numai ale mele si ale nimanui altcuiva) n-am bagat de seama si n-am numarat "una mie, una tie". M-am resemnat cu ideea ca poate nu eram sortite sa fim BFFs.

Dupa atatia ani de pribegie, mi-am pierdut multe prietenii d'antan. Cateva dintre ele s-au raspandit si ele prin lume, cu unele inca mai vorbesc poate o data pe an (sau doua, sau trei, you get the drift), cu altele am pierdut legatura. La fel si cu cele ce au ramas in tara. N-a ajutat ca pentru 15 ani am scris constiincios felicitari de Paste, Craciun si ziua de nastere, am telefonat din cand in cand. (Nu e greseala de aritmetica: acum 2 ani am decis ca nu mai scriu felicitari oricui)
Recunosc, am fost si rautacioasa si am facut experimente cu ele peste ani: am incetat sa scriu si sa telefonez, sa vad ce se intampla. Si de la majoritatea am primit ce meritam: nimic. Intrebarea este cat de mult imi doresc prieteni care dupa 3 luni de tacere nu investigheaza de ce. Imi da tot cu 0.

Azi (adica ieri) am realizat ca blogul asta a implinit 3 ani. L-am inceput in parte pentru cele carora aparent le pasa ce fac/gandesc, ce vad, ce mananc, ce ma bucura (ca de plans nu-mi place sa ma plang, ori de cate ori zic ceva ce nu e neaparat de bine ma trezesc cu atatea posibilitati de rezolvare incat incep sa ma indoiesc de imaginea care o proiectez). Se pare insa ca are prea multe cuvinte, 3 ani de cuvinte care au fost mai apreciate de oameni (initial & azi mai mult sau mai putin) necunoscuti.

Tot azi (adica ieri) am vorbit cu o prietena din copilarie - ne stim de cand aveam 2 ani, de-atunci am stat in acelasi bloc, pe aceeasi scara, am mers la aceeasi scoala generala, o vreme la acelasi liceu. Si mi-a bucurat inima imens ca inca isi deschide sufletul mie, ca parerea mea conteaza (sau asa mi-a dat impresia) chiar daca in ultimii 5 ani am comunicat doar ocazional (long live the internet!).

Vedeti voi, avem de toate felurile. Cu nostalgii cu tot.

p.s. excuse my ramblings and go see some fireworks. Happy 4th!

p.p.s. pe linia urmatoare, unde zice "comentarii", click cu incredere si scrie-mi ceva, alege anonymous (dar semneaza-te in comentariu) apoi click butonul mare, portocaliu, care zice "publicati-va comentariul" sau ceva de genul asta. E in romana, ca sa nu existe scuza englezei. Daca nu merge, lasa, vorbim noi candva. Doar sa nu ma mai intrebi ce mai zic nou.

p.p.p.s. eh!

I love love

Observ in Romania tendinta de a fi contra zilei de sf. Valentin: ba ca e o zi comerciala, ba ca e o zi "importata", ba invocand Dragobetele*.
Eu zic ca nu e rau sa profiti de (orice) ocazie sa sarbatoresti dragostea. Si da, ok, nu e nevoie de o zi inventata sa iti sarbatoresti partenera/ul, dar parca e frumos sa ai, asa... o zi cand love is in the air.

Intr-una din putinele surprize placute aruncate in cale de soarta, 14 februarie inseamna mult mai mult pentru noi decat Valentine's Day. Dar chiar daca nu era asa, nu m-ar deranja deloc sa accept o alta sarbatoare "straina" in an. Am acceptat curcanul de Thanksgiving si mascarada de Halloween, de ce n-as accepta o zi care e tradusa prin flori, ciocolati (si sampanie, zic eu) si poate un pic mai mult sentimentalism decat in restul anului?

Eu va doresc tuturor - si celor care sunteti indragostiti cat si celor care cred ca sunt cocosi si nu porumbei - sa fiti iubiti! Pentru ca, nu-i asa, "unde dragoste nu e, nimic nu e".

Si va dedic melodia "noastra" :)



*Cand l-ati descoperit pe Dragobete, fratilor? Abia cand v-au adus aminte americanii ca e frumos sa ai o zi pe an cand sa celebrezi dragostea. Eu cat am trait in Romania, n-am primit o floare de Dragobete. Ori o ciocolata. Nici in ziua de azi nu stiu cand e Dragobetele, sa fiu onesta in continuare. Bineinteles, as putea foarte usor afla, dar nu-l voi sarbatori pentru ca... well... it's too late. Happy Valentine's!

Cand dragostea nu e totul

Am scris un post lung si l-am sters. Mi s-a parut o polologhie prea intensa pentru ceea ce vroiam sa spun in doar cateva cuvinte. Si o sa o spun pentru ca uneori imi pare absolut necesar sa spun ce gandesc.

Am descoperit care e marea problema a romanilor. Rezolva asta si se rezolva si orice plangere am/aud/citesc despre relatiile interumane la romani.

Lipsa crasa de respect.

Romanul nu respecta aproape nimic si pe nimeni.

Spatiul personal, parerile, varsta (batrani/copii/tineri), viata, linistea, deciziile, partenerii, autoritatea, inteligenta (aia care e), timpul, eforturile, dorintele, drepturile, [....completeaza aici...]

Fara comparatii cu alte natii pentru ca asta ne-ar pune la egalitate cu unele tari pe care sigur le dispretuim.

Si combate-mi parerea daca tu crezi ca nu am dreptate. Atata timp cat o faci cu respect.

Incotro?

Ultimele saptamani au demonstrat cu prisosinta ca a sosit sfarsitul inceputului unei crize pe care o asteptam demult. In ultimii ani s-a simtit un declin semnificativ - calitatea vietii s-a deteriorat evident, desi suficient de incet ca subiectul sa poata fi ignorat. E mai usor sa-ti indrepti atentia asupra trivialului decat sa analizezi ceva ce nu s-a concretizat inca si nici nu stii (tipic optimist) daca se va concretiza vreodata. Insa a venit momentul cand nu se poate sa nu observi vijelia din jur. Cred eu.

Criza financiara prin care trece America acum e evidenta, doar daca ai trait in vreo pestera nu stii ce se intampla. La fel de evident ca este o criza internationala si ar trebui sa ne pese indiferent cat de departe suntem de epicentrul problemei.

Si nu pot sa nu inghet in uimire cand intalnesc pe cate cineva care, cu ochi mari, spranceana ridicata si un vag zambet in coltul gurii arunca un "so what? what's the big deal about it?"
Si chiar asa, care-i problema? Persoana in cauza mananca take-out (si majoritatea afacerilor nu au indraznit sa ridice preturile prea mult de teama sa nu-si piarda clientii care se raresc oricum), nu conduce (iar pretul transportului in comun e acelasi), are o slujba care probabil i se pare scrisa-n piatra, barurile de week-end au grija sa nu-i ramana mare lucru in contul din banca. Nu i s-a intamplat sa fie atacat in strada inca si nici nu crede ca i se va intampla vreodata, chiar daca ceea ce aude si vede in media contrazice raportul politiei cum ca rata crimelor tot coboara. Nici nu vede cum il afecteaza pe el faptul ca se maresc taxele de proprietate sau ca s-a cerut reintroducerea taxei de commuter (pentru cei ce nu locuiesc in NYC dar lucreaza aici). Sau ca se cere ca o suma enorma sa fie taiata din bugetul agentiilor guvernamentale in timp ce agentia "banu' cu coasa" incepe sa ia la puricat taxele pizzariilor (care fac in cea mai mare parte incasari in bani gheata).

Nu fac parte nici din categoria celor ce vad soup kitchens in viitorul apropriat, asa cum s-a intamplat in anii '30. Dar nu pot sa nu ma intreb ce efect va avea in timp faptul ca guvernul practic cumpara majoritar companii financiare (nu suna ca un pas spre socialism?). Nu pot sa ignor ca cel ce a creat in mare parte situatia de fata va iesi din scena curand, cu zambetul cretin pe fata si "dupa mine potopul" scris pe frunte, iar eu la alegeri sunt pusa in situatia sa votez pentru un republican basit care si-a ales vice-presedinte o amazoana alaskana (pe care nu o vad capabila nici sa numeasca 10 capitale internationale) sau pentru un democrat care mi-ar da ocazia sa arat ce tare fac eu parte din timpuri moderne avand ocazia sa votez "negru" (el e de fapt mulatru, dar termenul nu mai e politically corect demult). Nu am probleme cu nicio culoare a pielii, problema mea cu el este ca nu-l vad capabil nici sa-si faca balanta contului personal de checking. (Si ca il simt ca pe o persoana extrem de rece si rea - dar asta e problema mea.)

Se intampla multe lucruri ilogice care imi fac capul sa explodeze - de la sumele enorme care tara le imprumuta in timp ce cheltuieste inzecit pe un razboi cretin si inutil, pana la bancile care sunt in una din cele mai mari crize financiare si continua sa deschida sucursale la fiecare colt de strada (nu e o exagerare, in Manhattan e greu sa mergi mai mult de 2-3 strazi fara sa dai de o banca, sunt intersectii care au 4 banci la 4 colturi) - si nu-mi trebuie un master in finante sa inteleg ca nu este chiar cea mai inteligenta miscare. Nu pot sa pricep cum se poate ca tot the little people sa plateasca, pe fata, pentru greselile rechinilor din finante. Incep sa cred la modul serios ca cineva-cumva-undeva incearca sa distruga tara asta din temelii ca sa o refaca dupa propriile interese - o fi o conspiracy theory dar asta tind sa cred acum, o sa fiu fericita sa aud rasete daca va fi dovedit ca gresesc.

Chinezii au o urare: "Sa traiesti vremuri interesante". Mie imi suna mai mult a blestem zilele astea. Si please, nu vreau sa mai aud happy cheerleading bullshit - trebuie sa fiu intr-o stare de spirit deosebita ca sa pot sa inghit optimism nefondat. Desi, fericiti cei saraci cu duhul...

Pentru ca...

...nu numai ca mii de oameni au fost rupti de viata, de familii; nu numai ca 2 cladiri care erau reprezentative orasului au fost distruse si i-au lasat profilul stirbit, ci si pentru ca ne-a schimbat viata sensibil in ultimii 7 ani si se pare, progresiv in viitor - de la felul cum calatorim pana la paranoia zilnica a pachetelor uitate, a fotografierii unei cladiri sau statii de metrou, suspiciunii oricui poarta un nume musulman, temerii ca oricand treci un pod exista posibilitatea sa nu ajungi la capatul lui... si multe, multe altele. E adevarat ca NYC nu va mai fi niciodata acelasi ca inainte de 9.11.01

p.s. pentru cine nu stie: in fotografie sunt luminile tribut care au fost aprinse in fiecare an in preajma tristei aniversari. Vazute din preajma bazei, se unesc in cer undeva, iar in lumina lor zboara sute si mii de gaze care stralucesc ca mici orbi, facandu-te sa te gandesti la suflete. Provoc pe oricine le priveste pe viu sa-mi spuna cu sinceritate ca nu e asa.

Draga Horia Diaconescu...

Nu te cunosc, nu ma cunosti - si e bine asa cum e. Apreciez ca i-ai fost ghid lui Matt Gross in Bucuresti (vizita despre care a scris un delicios articol pentru New York Times) si n-am nici o umbra de indoiala ca stii Bucurestiul de azi mai bine decat mine, care nu l-am mai vazut de cativa ani. Dar a trebuit sa scriu postul asta pentru tine din cauza acestui fragment:

"Open-air terraces may not sound like much, but according to my Bucharest-born friend Horia Diaconescu, a keen observer of the city in which he’s spent his 29 years, they represent a sea change. Under Communism, he explained, public life was restricted — people simply did not go out to meet friends (or strangers) in bars and cafes. They socialized in private homes, or not at all. Now, however, “terasas” had become de rigueur..."

Now... Sunt bucuresteanca la origine. M-am nascut si am crescut in timpul comunismului, ii stiu toate relele - le-am trait pe pielea mea. Dar afirmatia de mai sus este atat de ireala pentru mine incat nu stiu cum s-o justific (si nu voi incerca pentru ca sub nici o forma nu vreau sa te jignesc, nici macar din greseala). Nici nu voi incerca sa o calific. Doar vreau sa-ti spun (numai si numai de dragul adevarului si pentru ca nu cred in dezinformarea maselor, oricare si oriunde ar fi ele in lume) ca au existat terase in Bucuresti si ca erau pline mereu si ca nu ne aresta nimeni ca stateam la bere cu orele. Ai auzit de "la Umbrelute"? Marul de aur? Cina? Athenee Palace (nu fitzosenia ce exista acum)? Lido? si mult mai multe care nu-mi vin acum in minte.

Adevarat, nu ne proiectau filme "cul" pe pereti (desi unele aveau muzica live), dar atata timp cat aveai buletin (nu ca te legitima cineva) si bani sa platesti, nu era nici o problema. Ne "socializam" noi si in private homes, dar era cam asa: sambata noapte "ceai" si duminica ne dregeam la bere la vreo terasa. In fine, n-am nimic cu tine - dar n-am putut sa ma abtin.

Si daca tot a venit vorba, un post care il am in draft de aproape un an si care am tot promis unora si altora ca-l voi publica. Probabil ca astepta o zi ca asta, sa aiba rezon.


ori de cate ori aud cate o poveste sunt fascinata de diversitatea punctelor de vedere, de cruzimea experientelor personale, de momentele care raman arse in memorie. O sa spun si eu povestea mea.
Nu e nostalgie, ci doar un zambet catre trecut.


Se purtau pantalonii cu talie inalta si evazeul cat sa acopere pantoful atat in lungime cat si inaltime - care pantof avea talpa dubla si toc patratos. Baietii purtau plete, camasa descheiata la cel putin 3 nasturi si erau slabi bat. Fetele care purtau pantaloni erau socotite indraznete - si era o indrazneala sa te introduci in pantalonii de-atunci, atat erau de stramti in talie si pe solduri - materialul era doc sau foaie de cort, nici vorba de stretch. Mai toti purtam breton (si cam aceeasi tunsoare) care atunci cand crestea era rezolvat cu o carare pe mijloc. Ajungeam foarte rar sa ne tundem, ni se parea total inutil.

Mai tarziu am trecut la pensati, hainele aduse din afara erau unica sursa agreabila, nu se mai gasea pasta de dinti, sapun si deodorant pe piata (asta pe langa alte necesitati mai putin necesare).

Muzica lui Bob Dylan a ajuns in Romania mai repede decat miscarea hippie sau orice moda. Ne strangeam la laptaria Dunarea unde beam lapte batut si eram rationalisti sau existentialisti (probabil in fuctie de fazele lunii). Viitori ingineri cantau la chitara - intotdeauna cineva aducea o chitara si de cele mai multe ori se ajungea sa se cante in cor (in sotto voce, nu era la moda lipsa de bun simt). Cand laptaria Dunarea a incetat sa existe (cazuta la cutremur), ne-am mutat la una pe Calea Victoriei departe - dar nu a mai fost la fel. A ramas doar sa luam la rand cafenelele - Caru'cu bere (cu mesele si scaunele foarte joase dar cu iz de Caragiale), Cafeneaua Veche (pe Covaci langa Manuc, o cafenea mare si frumoasa, mereu plina) sau vara, terasele de bere - la Telefoane, Athenee, Cina... Mancam de pranz la "impinge tava" la Dorobanti sau, din cand in cand, la Intercontinental in subsol. Cumparam tigari chinezesti pe sub mana din Pasajul Albina sau Kent si Rothmans de la un mosulica libidinos care tinea cantina Moxa. Oh, aveau acolo cele mai bune clatite care le-am mancat in viata mea, cand i-am cerut reteta a intrezarit ocazia sa-mi puna mana pe fund si sa se gudure. L-am repezit si s-a suparat, de-atunci n-am mai fost acolo. Aveam prieteni care stateau in sau pe langa Regie, aduceau ei tigari - iar cand nu era Kent fumam si Carpati ("fara").

In fiecare sambata era o petrecere ("ceai") la cineva acasa. Aveam atatia amici si prieteni ca era mai intotdeauna ziua cuiva - de nastere sau de nume (pe care o sarbatoream in ciuda faptului ca fuseseram crescuti atei). Daca intr-o sambata nu aveam programata o petrecere era tragic, incepeam sa ne sunam unii pe altii pana cand gaseam un(e) ami(e) d'un(e) ami(e) cu parintii plecati pe undeva. Ceaiurile de sambata seara erau cele mai importante evenimente sociale, acolo se intamplau dramele cu actualii care subit deveneau ex-i sau ex-i care reveneau in actualitate. Bautura la moda era vodca (straight, nici vorba de cocktailuri) de regula Stolichnaya - care era greu de gasit (ce nu era greu de gasit atunci?).

La biserica mergeam religios (pun intended) de Paste - sub pretextul ca luam lumina, adevarul fiind ca profitam de ocazie sa ne adunam, sa dam iama in covrigii calzi de la covrigaria de pe Dealul Mitropoliei si sa stam pana tarziu (pentru ca ajungeam pe jos la casele noastre, de multe ori se crapa de ziua pe drum). Dar asta numai daca nu aveam bilete (loser!!) la Cenaclul Flacara (si zau, suntem cativa care stam dovada ca nu ne-au spalat creierii - dar asta e alta poveste).

Nu toata lumea mergea la facultate, nu toata lumea termina a 2-a treapta de liceu. Cu liceul puteai capata o slujba decenta, ca sa fii secretara nu era nevoie sa ai ASE-ul :) Studentii la informatica sau cibernetica erau la fel de rari ca martienii (ei, nu chiar but you get the idea) iar calculatoarele aveau cartele perforate.
Din salariul pe 2 saptamani abia iti luai 2 cartuse de Assos sau BT si o cutie cu ness.

Era un chin sa ai telefon instalat, trebuia sa cunosti pe cineva care avea pe cineva la telefoane si eventual era in pozitia sa puna o vorba buna. Cu putin noroc, ceva spaga si dupa mai multa vreme intr-un final erai cuplat cu vecinii de la 7, care fiind pensionari plictisiti, mai ridicau receptorul sa iti asculte convorbirile. Admonestarile ("va rog sa inchideti, vorbim") culminau in certuri in majoritatea cazurilor ("dar inchide draga ca am nevoie sa folosesc telefonul") dar cand ne intalneam la lift ne salutam (fie si incruntati).

Cofetaria Casata din Romana facea un mazagram exceptional (mai stie cineva ce este mazagram?? jeez, ma simt un dinozaur). La Vanatorul aveau o sectie unde se vindea un singur lucru: inghetata (la alegere 2 din cele 3 sortimente - vanilie, ciocolata, fistic)cu sos fierbinte (de cioco sau capsuni) si langues de chat si alune macinate presarate deasupra. Nici nu pot sa descriu cat de buna era - dar isi mai aminteste cineva cum se numea? Intr-un an de liceu am mers zilnic cu prietena mea cea mai buna sa ne tratam inainte de scoala.

... va urma?...

QED

Leif Pettersen este un autor cunoscut ale mai multor volume de calatorie din seria Lonely Planet. A vizitat Romania de cateva ori si este in prezent in Romania, iar. Ultimul sau articol de blog prezinta Bucurestiul exact cum il stiu si eu si cum multi refuza sa-l vada. Inca mai sper ca unii sa inteleaga vorba aia "cand 2 iti spun ca esti beat, te duci si te culci".
Fara ofense.
Si sorry, articolul e in engleza.

Filme gurmande

Sunt pe lista mea de filme preferate. In toate, mancarea are un oarecare rol - dar si pentru cei carora nu le pasa de mancare, sunt filme exceptionale. Sper sa le vedeti.

Babette's Feast

Big Night

Tampopo

Eat, drink, man, woman

Like water for chocolate

Chocolat

Dinner rush

Vatel

Mostly Martha (neaparat varianta germana, originalul dupa care a fost facut "No reservations cu Katherine Zeta)

Exista critica constructiva?

Excelent post scris de Mike Nork, care atinge un pic problema mentalitatii generale intalnita in Romania.
Incerc sa duc ideea mai departe de-atat. Insa inainte de toate vreau sa atentionez ca este doar parerea mea (adica daca eu spun ce spun nu inseamna ca neaparat asa si e) si pentru ca sunt o romanca ce nu mai traieste demult in Romania nu trebuie sa ma luati prea in serios - in fond, ce stiu eu? Doar ca uite, asa imi vine mie sa scriu despre subiectul asta, si nu-i asa, nu ma poate opri nimeni. Dupa ce ma descarc voi reveni la posturile mele despre New York si mancare si whatever daily grind I feel like.

Asa cum spuneam intr-un comentariu la un post anterior, ma voi include in expresia "noi, romanii" ca sa nu creez 2 tabere - romanii din tara si romanii de peste granite. Cu ocazia asta va dau ocazia, fiecaruia in parte care cititi, sa va hotarati singuri daca sunt o romanca in NY care habar n-are despre ce se intampla in Romania, sau sunt o romanca in NY careia inca ii mai pasa ce se intampla in Romania. Stiu ca orium o dau tot nu e bine, deci e irelevant ce spun eu. Hint: inchide pagina acum.

Am ajuns la concluzia ca noi, romanii, suntem o natie foarte confuza din punctul de vedere al dragostei de tara. Zi de zi uram ce se intampla in jur dar daca altcineva isi exprima acelasi punct de vedere il contrazicem la sange. Si o avem pe-asta cu-ncotratul de nu prea ne intrec multi. As zice ca suntem o natie de avocati innascuti daca argumentele si contra-argumentele noastre nu ar fi aproape invariabil "Taci bai din gura ca nu stii ce zici" sau "Da'ce bai, tu esti mai breaz?"
Dar sub nici o forma nu ne-am arata dragostea de tara printr-un lucru marunt cum ar fi de exemplu, o ora pe luna de munca voluntara in jurul blocului sau intr-un parc la strans frunze sau ce-o mai fi nevoie. Sau o.k., fara insulte - maturat ograda proprie? vopsit propriul gard?

Suntem insa foarte mandri, la nivel national, de succesul unei singure persoane, de parca soarta tarii depinde de asta. Din pacate, persoana alege de cele mai multe ori sa isi desfasoare talentul pe alte plaiuri. Noi ramanem cu mandria insa.

Intreaga viata ne e condusa de ce zice lumea. De mici copii suntem inoculati cu aparent inofensive invataturi (ca de exemplu: "nu te imbraca asa, ce-o sa zica lumea", "o sa rada lumea de tine daca (...)" s.a.m.d.) Acum, vor fi cei ce vor aduce contra-argumentul despre cum asta nu face altceva decat sa ne modeleze social - numai ca abordarea unei astfel de educatii nu este lectie de sociologie sub nici o forma. Este doar o exagerare groteasca a uniformitatii unei societati timorate si lipsite de incredere, ceea ce duce la o hiper-emotivitate iesita din comun - da, romanul e poet si plange de emotie cand se deschide o floare, dar si sare la cearta intr-o clipita. Oh, si fara "avem sange latin, de-aia" - ca stim cu totii ca sangele nostru latin e un mit care a fost spulberat de turci si greci, rusi si unguri demult. Asa de demult ca va provoc sa va faceti arborele genealogic si cei 3% (figura de stil, foarte probabil nu cifra reala) care au numai romani get-beget in familie sa ridice mana.

Dar bineinteles ca zicerea "ce zice lumea" nu ar avea nici un efect daca "lumea" nu ar zice. Suntem maestri la a derade, a ne mira cu dezgust, a ne exprima dezaprobarile - si nu oricum, ci cu o constanta forta de calau. De parca viata proprie depinde de cat de mic, urat, prost etc. e cel de langa noi. De parca daca cel de langa noi e mic, prost, urat ne face pe noi mai mari, destepti si frumosi. Si ne face - dar numai prin comparatie, si nu ne adauga nimic pozitiv caracterului.

Traim din mituri.
Avem o tara frumoasa, da. Avem munti si Delta Dunarii si mare. Dar de aici pana la a spune ca tara noastra e una din cele mai frumoase din lume, e cale de poveste. Cineva (internetul?) trebuie sa ne spuna ca exista locuri in lume care iti taie rasuflarea cu frumusetea lor. Multe. Usor de aflat. Usor de vazut, macar in poze.

Popor prietenos? Zau! Unde? In magazine, la ghiseele birocratice, in restaurante - unde esti primit cu evidenta expresie de deranj? Si da, stiu ca lucrurile s-au mai schimbat, dar nu suficient ca sa fie considerata eradicata problema. Chestie simpla de procentaj - majoritatea are prioritate.
Sa mai vedem unde.
Pe strada? La "vezi pe unde mergi, boule!"? sau la "dar da-te cucoana mai incolo"?
Sau ne referim la (usor de acceptat si greu de observat cand locuiesti in Romania) apropierea fizica existenta in mijloacele de transport sau la o eventuala coada? Aia da prietenie. Mai ales femeile simt prietenia asta, cu multa intensitate.

Da, suntem primitori. Adica, daca ne suna cineva la usa, deschidem chiar daca suntem in pijamale. Si le facem si cafea, le punem si fursecuri pe masa. Dar asta nu e prietenie ci o ramasita a vremurilor cand nu exista telefon, mijloacele de transport erau incete si ca sa ajungi din Colentina in Berceni iti trebuia jumatate de zi si era chiar nepoliticos sa nu-i raspunzi omului cand iti batea la usa. Nu e nimic altceva decat reticenta la schimbare. De ce dintr-o data sa sunam sa ne anuntam vizita cand pana acum n-am facut-o?
Pentru ca, sincer, nu prea ne place sa ne schimbam obiceiurile.

Subiectul cu bucatele romanesti a fost dezabatut destul de recent si se pare ca suntem mai mult de 2 care nu consideram bucataria romaneasca mama mancarii. Nu prea avem bucatarie proprie datorita influentelor etnice ale tarilor vecine sau cotropitorilor ce ne-au blagoslovit de-a lungul timpului. Mai toate mancarurile noastre au aceeasi baza de ceapa calita si rantas si avem o pasiune sa fierbem legumele pana le iese sufletul.
Vinuri bune? Da, ocazional. In cea mai mare parte? nu chiar. Vreunul in top 100 (sau 500) in lume (cu toate medaliile de pe el)? nu prea.

Si cred ca ma opresc aici desi ar mai fi multe de spus. Dar asta e probabil cel mai lung post ever si nu-s fan al posturilor lungi.

Nota bene (pentru ca stiu ca suntem foarte, poate prea, sensibili): sub nici o forma nu am vrut sa dezaprob/blamez/infierez romanii sau Romania. Am incercat doar sa descriu lucrurile realist, prin prisma cuiva care, dat fiind ca a luat o oarecare distanta fata de subiect, are un alt punct de vedere. Poate asa unii-altii inteleg ca nu tot globul vede lucrurile ca cineva din interior - si ceea ce se vede din afara nu e intotdeauna magulitor. Primul pas in incercarea de a schimba ceva este intelegerea si acceptul situatiei prezente. Sa auzim de bine! Cu prietenie.

A, si un P.S. Daca nu aveti timp si/sau rabdare sa cititi si intelegeti, nu va preocupati cu scrisul de comentarii aiurea. Multumesc la fel!

Trebuie

Stiu ca Romania vuieste despre Costel Busuioc, dar eu am aflat despre el abia acum cateva saptamani. Si de-atunci, marturisesc, ma trezesc ca ma gandesc la el intr-una. O poveste ca in filme - super-talent apreciat de cei din jur, dar ce folos, pana cand impins de la spate intra intr-un concurs de talent din Spania, unde emigrase sperand in mai bine pentru el si familia lui ramasa in Romania. Si de-atunci isi traieste visul - canta. Aud ca i s-a oferit o bursa de catre Ministerul Culturii dar sper ca ofertele sa se inmulteasca. Slefuit un pic, in cativa ani Costel ar putea deveni cel mai bun tenor al vremii. Si cred ca in momentul asta e inevitabil.
Ii tin pumnii si astept ziua cand o sa aud Nessun Dorma in varianta lui.

Pun doua clipuri cu el pentru ca nu stiu care imi place mai mult - initial am crezut ca O sole mio ii demostreaza talentul mai bine, dar parca Ave Maria ii scoate mai bine in evidenta caldura vocei.





P.S. martie 12 - am incercat sa urmaresc online finala dar am reusit sa aud si sa vad doar franturi de cateva secunde odata, suficient insa ca sa aflu ca a castigat concursul - asa cum trebuia. Sunt tare fericita pentru el. Sunt sigura ca va avea un viitor stralucit.
Si mi-e drag de fata lui cea mare de nu mai pot. Trebuia sa zic, nah.

Clipurile din finala.
Ce surpriza mi-a facut sa castige cu Nessun Dorma - care este aria mea preferata.

Reqviem pentru doi mici

Am vazut deci episodul cu beleaua si nu pot sa spun ca m-a ofensat. A fost prost facut, Bourdain si compania au facut alegeri mai mult sau mai putin proaste, dar nu l-am gasit deloc ofensiv. Chiar m-a amuzat sincer. M-a ofensat mai mult postarea lui in blog, unde sustine ca mancarea nu i-a placut (pe film nu a parut ca i-a displacut, ba chiar au contraire ) in acelasi timp sustinand ca nu o sa minta. Well, dupa mine, ori s-a prefacut in timpul filmarii, ori a mintit pe blog.

As vrea sa zic doar "well, cu o nevasta italianca si un ghid rus, ce idee credeati ca avea AB despre Romania?", dar totusi, cateva comentarii despre anumite faze:

- locul cu mici - unii romani sustin ca nu avea ce sa caute acolo. Ba sa ma ierte cine-o vrea, dar locul ala exista si daca esti calator, roman sau nu, si-ti vine un damf de mici, nu trebuie mult sa te faca sa ignori dugheana. Micii se pare ca au fost buni, deci care e problema? Nu sunt nici de acord ca trebuia sa manance numai la restaurante fancy-shmancy, nici nu e stilul lui si nici al show-ului. Si i-a mancat exact asa cum trebuie, ca o gustare.

- Jaristea - cand am vazut locul ala prima data va jur ca reactia mea a fost "WTF??" cu ochii cat cepele. Pentru ca mancarea arata decent si se pare ca e si buna, m-am mai linistit - dar shtickul proprietaresei este de spitalul de nebuni. Daca sunt printre voi carora va place ce face cucoana, n-aveti decat, a chacun son gout. Eu nu stiu daca sa plang sau sa rad si nu stiu cine si cum m-ar convinge sa merg la carciuma aia. Daca madama ar fi imbracata normal, as fi in stare poate sa-i iert veleitatile de judecatoare.

- despre Dacia inchiriata - clar faza facuta pentru spectacol. Intrebarea mea este daca Zamir era chiar asa "ranit", chiar l-ar fi lasat sa mearga in caruta dupa ce i-a lasat Dacia in drum? Ma indoiesc profund.

- despre oribilitatea de spectacol de la Motelul Dracula - fratilor, locul ala exista si nu e vina lui Bourdain. Ca a ales sa fie acolo in loc de alt loc boring si vazut in reclamele Ministerului Turismului, e treaba lui.

- Zamir - o multime de lume s-a atacat ca a venit cu un rus ca "ghid". Fiti realisti oameni buni, sunt convinsa ca au fost si romani pe langa ei ca sa le traduca la nevoie. Mie Zamir mi-a placut, m-a castigat la Motelul Dracula unde, in loc sa stea pe scaun si sa para plictisit ca musiu Bourdain, a intrat in joc si s-a amuzat cat s-a putut. Nu stiu daca as fi avut aceeasi pornire in locul lui, asa ca-l admir. Good sport. In alta ordine de idei, ganditi-va ca majoritatea turistilor straini in Romania nu au ghid (decat poate sub forma de carte) si se descurca cum se poate. Si ce daca e rus? era mai bine daca era ungur? ca erau in Transilvania doar. Ideal, ar fi trebuit sa fiu eu ghid, dar sincer nu cred ca puteam sa ma imbat ca Zamir. Adica, as putea, dar... well, you get it.

- despre ce s-a intamplat la Curtea Veche, Vlad (unul din romanii care se pare ca l-au insotit) spune ca Bourdain a refuzat sa ceara permis de filmare dar a insistat sa mearga totusi acolo. Pai hai s-o zic: oricum a fost, cei de-acolo s-au/ne-au facut de cacao cu cererea lor ridicola de 10 euro/metru patrat (metru de ce? de film? de teren filmat?) Mie asta mi-a sunat a "merge si fara permis dar iete-te ce ocazie avem sa-i fraierim pe-astia de niste bani, poate ne luam masina azi pe spinarea lor ca e straini si nu stie". Well, mai mare jena. Daca o tineau simplu pe "ne pare rau, nu se poate fara permis" foarte probabil ca nu ar fi fost un incident de pus in show.

- Nimic rau nu am vazut cu Sapanta si vizita la familia in Maramures. Dar aici e faza care ma deranjeaza cel mai tare postarea de blog a lui Bourdain - spune ca romanii nu au fost prietenosi, ceea ce mi se pare nesimtire pentru ca a fost primit cum se poate mai frumos acolo (si nu ca suntem noi asa prietenosi cum ne place sa credem, ca nu suntem). Era plictisit, era plin de nervi banuiesc din cauza betiei lui Zamir, dar familia respectiva nu merita asa nerecunostinta. BTW, l-am adorat pe pusti, Catalin, care mai ciugulea cate o bucatica de sorici in timp ce tata-sau ciopartea porcul :) Fain flacau!

- Alta chestie care m-a enervat pe blog a fost despre mancare, cum ca e simpla si primitiva. Destul de sub centura lovitura. Pe film a zis ca e simpla dar complicat de facut (acum, intelege fiecare ce vrea de-acolo dar nu mi s-a parut ceva negativ). Dar cand citesc atatea pareri despre cat de grozava e mancarea romaneasca, imi vine sa zic cat pot de elegant "hm... not really". Si banuiesc ca trebuie sa ma explic. Imi place mancarea romaneasca in sensul ca am crescut cu ea, sunt primele gusturi dezvoltate. Dar odata ce incepi sa mananci din bucatariile altor popoare, incepi sa intelegi ca 1000 de calorii si un atac de cord pe jumatate de farfurie nu inseamna unica optiune delicioasa. Avem o bucatarie decenta, dar nici pe departe asa grozava cum ne place noua sa credem (trasatura nationala si asta, probabil va avea postul ei vreodata)

- Cel mai tare ne-am facut de cacao pe blogul lui Bourdain, nu pentru faptul ca am luat atitudine ci pentru ca am facut-o la manie. Multi care au scris acolo au folosit injective in pur spirit romanesc (iarasi, subiect de atins foarte probabil impreuna cu alte "trasaturi nationale", vezi mai sus). Majoritatea au scris frumos dar nu se putea fara limbaj colorat? Si o sa-l includ aici si pe Vlad - dragule, daca citesti aici din intamplare, inteleg cat de frustrat trebuie sa fii ca nu a vrut sa filmeze dupa programul vostru, care sunt convinsa ca ar fi facut o emisiune foarte conforma cu directivele Ministerului Turismului, dar ti-ai aratat frustrarea intr-un mod foarte urat. Poate cel mai urat dintre toti cei care au scris acolo.

In concluzie.
Nu ne place ce vedem la tv. desi e realitatea. Poate nu realitatea care o vrem noi. Nici mie nu-mi place cateodata cand ma vad in oglinda dimineata dar pun un pic de fard si mai indrept ce se poate cat de cat. In nici un caz nu ma uit in oglinda la picioare, ca-s mai frumoase. Destul de plastic? o.k. Now, get over it.

P.S. Desi banuiesc ca subiectul e pe moarte si nu mai intereseaza pe nimeni, vreau sa consemn ca am ajuns la cu totul alta concluzie cu ajutorul unei prietene care e mai desteapta decat mine cu mult.

Uitandu-ne la programul alcatuit de Ministerul de Turism observam ca tot ce a fost pe film corespunde. Uitandu-ne inca o data la episod, vom observa ca lipsesc anumite puncte din program, dar vom observa deasemeni ca de cel putin doua ori AB spune clar ca nu vrea sa fie acolo. De unde tragem concluzia ca a fost fortat sa filmeze dupa program, lui nu i-a convenit and got pissed, iar la sfarsit a legat ce a crezut el de cuviinta. Cred cu tarie ca asta s-a intamplat. Nu vreau sa-i gasesc scuze, dar actul de mai sus o face fara ajutorul meu.

Si aici un video cu AB. Un interviu care a avut loc la sfarsitul lui noiembrie la sediul Google, unde in cea mai mare parte se vorbeste despre No Reservations (si da, Romania e mentionata in trecere undeva pe la minutul 33). Mie mi s-a parut interesant in general.

Si deci, Anthony Bourdain zice:

S-a simtit obligat sa raspunda celor care au fost ofensati de show-ul de aseara - ceea ce este mai mult decat ma asteptam (de obicei e mai jemenfishist).
Inca nu am vazut show-ul, voi reveni cu parerea mea dupa ce-l vad dar din cate am inteles, cam stiu la ce sa ma astept.

Cool, imi mai da un motiv sa-l scriu Donnei LOL

Leapsa pe mancare

Ma las lepsuita de Ice pentru ca m-a socat :P cu indoielile lui. Raspunsul pe scurt, DA, le mananc. Si daca fotografiile mele nu-s suficiente am si martori daca vine vorba, iar sunculitele-mi stau dovezi :D
Pentru faptul ca blogul asta a devenit mai vizionat decat am anticipat si asta in mare parte datorita mancarii, si pentru ca profilul meu e cat se poate de evaziv, o sa dau si raspunsul pe larg.
A, si pentru ca vreau sa dau leapsa mai departe, chiar vreau sa stiu care sunt preferintele culinare ale Inei (hehe, stie ea de ce :)), Just a girl, Zuzu si ale Oanei. Si nu poate sa lipseasca din lista Cristi si Cezar, nu?
Si mai sunt despre care sunt curioasa dar las pe cei numiti sa dea leapsa mai departe.

Dupa aer si apa am nevoie de carne. Sunt carnivora si o masa fara carne ma lasa nesatisfacuta. Am preferinte (porcul, vita, pestele si fructele de mare) dar in general orice carne imi place. Nu as incerca niciodata sobolan, caine sau pisica. In rest, n-am probleme. Si in caz ca va intrebati, insectele nu-s carne deci nu ma tenteaza nici ele.

Locul II pe lista il detin fructele. Orice fel de fruct, zilnic. O zi fara fructe ma intristeaza, fapt pentru care mereu am fructe in casa. Prefer sa se strice in fructiera decat sa stiu ca nu sunt acolo; de fapt, cand nu prea mai am fructe panichez ca la dependenta. Norocul meu ca traiesc intr-un loc unde nu am probleme sa gasesc o varietate decenta tot timpul.

Si ca a venit vorba, unul din motivele pentru care nu imi vine sa parasesc orasul asta este mancarea. Nu cred ca exista o piata mai internationala decat NY-ul - si sunt hotarata sa profit de asta. Iubesc la nebunie mancarea japoneza (nu numai sushi/sashimi, ci cam tot ce ofera), vietnameza si coreeana, franceza, mediteraneana in general (si aici sunt incluse toate tarile de jur imprejurul Mediteranei) si nu ma dau inapoi de la indiana, sud-americana sau ........ (fill in the blanks)

Pe locul III, salate. Sunt fericita cu o halca de carne pe gratar si o salata. Nu-mi trebuie nici paine (btw, la paine sunt foarte mofturoasa - trebuie sa aibe coaja crocanta si miezul aerisit si moale, si nu mananc paine mai veche de o zi) si nimic altceva. Nu ma innebunesc cu muraturile, pasta, sosuri grele.

Imi plac mancarurile simple, unde aromele sunt proaspete si clare.
Contrar impresiei care probabil o lasa blogul asta, nu ma innebunesc cu dulciurile. Imi place sa le fac si le mananc dar e o ocazie mai mult saptamanala. Prefer frisca ciocolatii si dulciurile prea dulci le las altora (de multe ori tai zaharul in retete daca este posibil).

Nu mananc fast-food decat daca sunt absolut nevoita de imprejurari (ce stiti voi cum e in upstate NY intr-o zi de sarbatoare? KFC a fost cea mai rezonabila optiune)

Imi plac oamenii gurmanzi si cei care chiar daca nu sunt gurmanzi, sunt deschisi sa incerce lucruri noi. Mi se ridica tensiunea cand aud "n-am mancat niciodata XYZ, nu-mi place" dar ma linistesc instantaneu cand imi amintesc ca si pentru mine a fost un proces destul de lung pana la momentul asta, si le mai dau o sansa.

Shocker

You Belong in Paris

Stylish and expressive, you were meant for Paris. The art, the fashion, the wine! Whether you're enjoying the cafe life or a beautiful park... You'll love living in the most chic place on earth.

What City Do You Belong In?

Macar asa, vreo 2 ani... nu m-as supara deloc.
Gasit pe blogul Laurei. Un alt test imi spune ca ar trebui sa-mi vopsesc camera in verde. Verde?! Hm...

Intersectiuni

De-a lungul vremii am primit tot felul de intrebari despre viata de emigrant - cum m-am integrat, cat mi-a trebuit pana m-am integrat, cum ii suport pe americani :))

Sa incerc sa explic filozofia mea despre emigrare. Si e strict punctul meu de vedere, uitandu-ma inapoi la experienta mea si a multor altora pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii. Si subliniez ca e parerea mea pentru ca asta e unul din subiectele foarte controversate oricand este deschis - si pe buna dreptate: emigrarea este o experienta foarte personala, depinde foarte mult de personalitatea fiecaruia si de punctul de vedere din care priveste lucrurile. S-ar putea unora sa nu le convina ce spun aici. Oh, well, get over it. :)

De acomodat m-am acomodat usor - sunt adepta zicalei "When in Rome, do what the Romans do". O tara noua, legi noi, reguli sociale noi - am incercat sa le invat si le-am acceptat ca atare. Americanii imi plac, pentru ca sunt comunicativi si destul de deschisi. Au si defecte, dar ce popor nu are? Am incercat sa-i inteleg si sa-i accept pentru ca si ei m-au acceptat pe mine.

Primul an a trecut repede, si nu neaparat usor. E o perioada cand acum realizez ca abia vedeam ce e in jur - prea multa informatie, prea mult de absorbit. M-am plictisit fara multimea de prieteni care o aveam in Ro, imi era dor de familie. Imi era dor si de pietrele Bucurestiului. Stare care nu a trecut multi ani - si din vina mea: am ramas "agatata" de viata din trecut. Si am realizat asta abia cand am cunoscut in treacat romani aici (si nu doar unul-doi) care nu au avut nici un interes sau vointa sa invete limba, la tv se uitau numai la romani...
Sunt de parere ca e un pic nerealist sa hotarasti sa traiesti in alta tara si sa te astepti sa ramai legat totusi in asa masura de Ro. E o duplicitate care eu cred ca este peste puterile umane - nu poti sa intelegi unde traiesti in prezent daca esti agatat de trecut.

Si ca a venit vorba de asteptari. Mi se pare hilar (stiu, sunt rea!) cand aud "la noi se face asa, nu asa cum fac astia aici". "La noi"(adica in Ro) si "aici"(in State) devin 2 lumi diferite, dar ca orice lucru care-ti e prea aproape in fata ochilor, nu realizezi ca tocmai, SUNT 2 lumi diferite, care nu sufera comparatie. Nu e bine sa compari. Nici oamenii, nici cum se faceau lucrurile, nici cum sunt la gust rosiile. A fost o viata in Romania. E cu totul alta viata aici. O accepti (fie ca-ti place fie ca nu) si traiesti linistit sau continui sa iti doresti sa fie ca in Romania si traiesti nefericit (caz in care nu vad de ce nu te-ai intoarce in Ro) - e foarte simplu. Punct.

Ani de zile am muncit ca sa strang bani sa ma duc in vizita in tara. Am citit candva undeva parerea cuiva care spunea ceva de genul: "m-am zbatut ani de zile sa plec din Romania ca sa ajung aici numai ca sa am bani sa ma duc in Romania". Dar asta e, sunt necesare vizitele. Dorul va exista pentru majoritatea dintre noi. Nu neaparat insa - stiu lume care se duce in tara foarte rar si numai din datorie fata de parintii care incet-incet se sting. Poate gresesc, dar cei din urma par a fi cei care au plecat din motive politico-sociale - se pare ca sunt mult mai deschisi in a accepta un alt fel de mediu decat au cunoscut in tara.

"Ani de zile am muncit ca sa strang bani sa ma duc in vizita in tara" - ma doare ca am scris asta, suna ca si cum acum nu mai e valabil. E adevarat. La aproximativ un deceniu aici am realizat ca e o planeta intreaga de vazut si ca anii trec si ca as vrea sa cunosc si alte locuri. Sau ca la fel de bine, pot sa aleg timp liber in locul banilor.
Si mai este un motiv foarte puternic: ma simt straina in Romania. Am incercat sa stau la curent (in limite normale, nu am cablu romanesc si chiar daca as avea nu as avea rabdare - imi pierd rabdarea cand ma duc la restaurantul romanesc si mai vad acolo cate o emisiune) dar dupa un timp am inceput sa nu mai recunosc nume (de actori, politicieni, jurnalisti). Intr-o vizita in Romania ma lovesc de atitudini si modalitati care nu le inteleg, desi logic ar trebui. Dar in timp am invatat ca se poate si altfel.

Am invatat multe lucruri foarte importante aici si poate cel mai demn de mentionat ar fi propria valoare. Nu in sensul de cat sunt de desteapta sau cati bani fac, ci acela ca sunt cea mai importanta persoana din viata mea.
Suna egoist, stiu, asa mi s-a parut si mie. Pana cand mi-a fost explicat in felul urmator: "cand esti in avion si se dau instructiunile de salvare, ti se spune ca atunci cand mastile de aer cad, prima persoana care trebuie sa-si puna masca esti tu. Dupa aceea vei fi capabil/a sa ajuti si copilul sau batranul de langa tine".
Parca nu mai suna asa egoist, nu?

Si ar mai fi "Stand up for yourself, speak up for yourself" - dar ma repet :))

Duc o viata foarte normala aici, chiar daca sunt un fel de hibrid. I'm ok. :)

Ondulatiuni

Se implinesc ceva ani de cand am ajuns in NY. Sa mai pun ceva ganduri pe alb (verde, whatever), e o ocazie buna.
Am cateva intrebari de la cateva persoane carora le voi raspunde intr-un post urmator si o sa scriu si despre partea emotionala a lucrurilor. Poate unora le foloseste la ceva. :)


Povestea - pentru cei ce nu o stiu

Am avut mult timp sa ma hotarasc daca sa plec din tara sau nu. Nu am plecat pentru motive politice, nici economice. Am ajuns aici cu acte, nu am trecut prin agonia traiului ilegal. Am crezut ca stiu cate ceva (destul) despre oras si despre tara (cu oarecare aroganta de care ne facem toti vinovati la varste mai mult sau mai putin fragede). Am panicat inainte de plecare asa cum unii panicheaza inainte de casatorie (acolo n-am avut probleme) dar mi-am spus ca Romania va fi mereu acolo in caz ca... si mi-am vazut de drum.

Nu o sa scriu primele impresii, doar sa mentionez ca mi-a trebuit mult timp sa inteleg unde traiesc si sa ma implic larg in viata de aici. O sa incerc un fel de "atunci si acum".

"Acomodarea"

Prima slujba a fost relativ aproape de casa si mult timp drumul intre ele si magazinele de cartier mi-au fost unicul univers. Vizitele in Manhattan erau asemanatoare unei vizite intr-un muzeu sau parc de distractii - casti gura, admiri, traiesti o oarecare/relativa stare euforica.
In ziua de azi stiu Manhattanul cu ochii inchisi, chiar daca nu 100% (mereu descopar cate ceva nou). Iubesc NY-ul si nu ma vad traind in alt oras in America.

Am crezut ca stiu engleza - pana cand, ajunsa aici, am realizat ca nu destul. Imi era teama sa vorbesc, imi era teama ca cineva-candva va rade la greselile mele sau la accentul care (enervant) e asemanator cu cel al rusilor. Intelegeam partial accentul american, si inca mai putin pe cel al altor emigranti din toata lumea.
Odata ce am inceput sa interactionez (de nevoie), a devenit din ce in ce mai usor - dar a durat ceva luni. Am inceput sa observ ca mai mult de jumatate din populatie are un accent - fie ca erau americani din sud, fie ca erau emigranti din toata lumea. Am auzit mereu de la colegii de munca/noile cunostinte cum ca adora sa auda un accent (unii chiar si-ar dori sa aiba unul, cica). A trebuit (cu cei mai apropiati) sa ma rog sa fiu corectata cand fac greseli - s-a intamplat extrem de rar, mai curand intrebam eu varianta corecta cand nu eram sigura.
Azi? sunt ca pestele in apa chiar daca engleza mea nu e perfecta. Acum ma amuza ca disting accentele regionale chiar.
Mi-ar fi foarte usor sa invat spaniola (este foarte folosita, in caz ca cineva nu stie) dar refuz din principiu - consider ca atat timp cat limba oficiala este engleza, toti locuitorii NY-ului ar trebui sa o cunoasca, indiferent de nivel. Am foarte multa rabdare cu oricine stie 3 cuvinte in engleza si se chinuie sa le puna in ordine, si foarte putina rabdare cu oricine mi se adreseaza in spaniola. (Am avut chiar un incident de curand cand cineva m-a prins intr-un moment prost - sper ca am invatat-o minte :) ).

Si ca a venit vorba - consider ca nu sunt rasista. Ma fac vinovata de ceva prejudecati - ca de ex. generalizand cand vorbesc de un oarecare popor, dar la nivel personal nu am probleme cu nici o natie, rasa, culoare, orientare sexuala, religie. Nu numai ca intr-un oras ca NY-ul e tragic/dureros/chinuitor daca te roade asa ceva, dar este la fel de absurd ca cerinta turistului sa nu intalneasca alti turisti in locul vizitat.


Si (nu putea sa lipseasca) Mancarea

Nu consider ca am fost cine stie ce gurmanda inainte de a veni aici, desi acum - uitandu-ma in urma - realizez ca ceva semne au existat. Ce nu exista era ocazia.

Mancarea chinezeasca (la care am fost expusa din prima saptamana cu atentionarea ca este un "aquired taste") a fost prima incursiune in gusturi etnice. Mancasem la vestitul si unicul Nan Jing in Bucuresti - pot sa spun acum cu mana pe inima: ce stiam eu ce e mancarea chinezeasca! :))
De aici a fost o aventura intreaga pana la momentul unde pot spune ca putine bucatarii internationale mi-au ramas de incercat.
Si mentionez asta pentru ca pentru mine e una din placerile emigrarii.
Suntem norocosi in NY sa avem produse romanesti: mezelarii si cofetarii si restaurante. Dar socul culinar de la inceput ramane in memorie: legumele au toate gust de castraveti, fructele sunt frumoase dar fara gust, varza e cotoroasa, nu exista gogosari sau leustean.
O vreme. Dupa care m-am adaptat, am acceptat unele, am descoperit altele (printre care piata de fermieri). Numarul de produse despre care nu stiu nimic depaseste multiplu cunostintele mele culinare, si cu rabdare vreau sa aflu cat pot despre cat pot de mult.

Ma opresc aici, deja e prea lung postul.
Am avut multe indoieli daca sa-l public sau nu - dar pana la urma, de ce nu? Chiar cred ca mi-ar placea sa citesc povestea altora. Sa dau leapsa sau v-o luati singuri?
Puteti sa va lasati povestea si in comentarii daca preferati anonimitatea, zau ca nu asta conteaza.
Si ca va place au ba, va urma. :)

Jena jenanta

Acum că ati vazut (sper) episodul 2 din Apprentice unde Nadia e fired, trebuie să spun ce-mi sta pe vârful limbii demult.
Mă enervează teribil de tare atitudinea asta a noastră (românilor) de prea mult bun simţ. E o trăsătura naţionala (care nu zic că nu o au si alte cateva naţii dar nu-mi pasă de ei, îmi pasă de noi).

Mă enervează că suntem crescuti sa stăm pe marginea scaunului (stiti voi ce vreau sa zic, parca ne e jena sa ocupam tot scaunul), să nu care cumva să ne laudăm vreun pic, să nu care cumva să deschidem gura să ne apărăm sau să cerem respect. Pentru că, nu-i aşa, asta ar fi nesimţire, sau lăudăroşenie. Şi ar fi în unele cazuri - însa cele mai multe la nivel personal (si mi-am exprimat deja părerea despre lăudăroşi si încrezuţi), dar într-un mediu profesional este o atitudine care ne dezavantajează profund - facem impresie proasta si pierdem imens.

E bine si frumos sa fii „bine crescut” dar e folositor şi sa-ţi cunoşti propria valoare (şi e şi mai folositor sa te araţi mult mai încrezător în forţele proprii decăt eşti in realitate). Una din cele mai pretuite calitati intr-un om este onestitatea, dar cănd te întreabă şeful „cum crezi că te-ai descurca...?” nu răspunzi „aş face rahatul praf”.
Şi da, dau vina pe părinţi şi bunici şi educatori.
Şi mă enerveaza cu atât mai mult cu căt ştiu pe propria piele cum am fost condiţionată să mă port :D
În timp am reuşit să am mai mult tupeu (atunci când e cazul, fireşte) dar e enervant să trebuiască mereu să te lupti cu jene de tot felul şi de cele mai multe ori nefondate.

Cum spuneam - Love You Nadia, no matter what! Dar aş fi vrut să văd că intri un pic mai in faţă încă din primul episod - wtf! esti Nadia Comăneci, total de 10 (sic!) ori mai bună decăt majoritatea din echipa din care ai facut parte!
Oh, well... Here, some flowers for you :)

Anthony Bourdain in Romania

Mi-a soptit o pasarica* despre iminenta vizita a lui Bourdain in Romania pentru show-ul No Reservations, saptamana viitoare. Si am o mare rugaminte la oricine citeste aici si stie cine este Bourdain si poate sa faca orice posibil sa nu picam prost in emisiunea asta.

Daca aveti cunostinte care ar putea avea cunostinte care ar fi posibile contacte ale echipei lui Bourdain, va rog sa transmiteti urmatoarele:

Nu-l hraniti cvasi-cunoscutul gratar (de care noi suntem asa de mandri de parca noi l-am inventat). Ii place porcul (si este extrem de incantat de organe) dar cred ca un miel haiducesc i-ar fi mult mai pe plac. (I know, miei in ianuarie???)
Deja americanii au ideea ca romanii nu stiu sa gateasca decat carne la gratar si sarmale. Incercati-l cu o fasole cu afumatura - eventual ca ciorba. Varza calita. Ciorba acra de perisoare sau/si ciorba de burta. Cas de la mama (tatal) lui, acolo la oieri. Botz cu branza de burduf. Mici numai ca gustare, nu fel principal alaturi de cartofi prajiti - parol ca stie ce-s aia. Pana si un ghiveci de legume ar fi mai bun decat o alta halca de carne pe gratar.

Deja suntem in dezavantaj pentru faptul ca viziteaza in ianuarie - nu rosii de camp adevarate, nu fructe adevarate. Zau ca-mi pasa cum iese emisiunea asta. :)

*Cititi tot articolul ca merita, zic eu.