"Life's but a walking shadow, a poor player/
That struts and frets his hour upon the stage/
And then is heard no more: it is a tale/
Told by an idiot, full of sound and fury,/
Signifying nothing." Shakespeare
Deschis de un an la cateva strazi de casa, un mic restaurant si-a facut renume destul de repede. Dupa moda curenta, serveste portii mici (recomandat 2-3 portii/persoana). Componentele fiecarei portii sunt detailate fie pe website, fie pe flickr. Ne-a placut foarte mult totul, singura usoara dezamagire fiind terina de coada de vita - nu ca n-a fost buna, dar ma asteptam la mai multa savoare. Iar la inceput servesc din partea casei floricele de porumb aromate cu bacon. Dementiale, really.
In ciuda faptului ca floricelele au gust de bacon si al numelui indraznet, si desi mai gasesti un pic de costita pe ici pe colo (ca in shrimp and grits de ex.), mancarea nu e excesiv de sarata si nicidecum grasa. Foarte bun balans de texturi si arome si foarte gustoasa. Mai vreau.
Ce sa facem daca avem atatea zile de nastere in sir? mai mergem o data la M Wells, pentru ca e nou si vrem sa ne convingem ca nu ni s-a parut ca e asa de bun etc.
De data asta sunt multumita de poze (asta multumita zilelor mai lungi si luminii excelente). Am incercat doua cocktailuri (ambele foarte tari, ceea ce e destul de neobisnuit in barurile americane in general) dar cum nu ma omor cu bautul, am fost mult mai multumita ca de data asta au avut creieri de vitel pe meniu si ca sunt asa de buni cum se spune. Am mai incercat nou fuduliile de miel care au fost foarte fragede si bune dar sosul un pic dulce (sunt singura care a crezut asta). Repetir la maduva cu melci si vita tartar care parca sunt din ce in ce mai bune.
Intr-un colt de Queens fara prea mare aglomeratie urbana, deasupra unui depou de metrouri, intr-o zona dezolata/industriala dar cu o foarte convenienta statie de metrou (la 2 statii de Grand Central Terminal) e un diner argintiu, care de-afara nu arata deloc imbietor. Acum vreun an a fost inchiriat de un chef care a lucrat la vestitul Au Pied de Cochon din Montreal (lucru care da foarte bine pe resume) si cateva luni a deschis doar pentru micul dejun. Dupa alte cateva luni a inceput sa serveasca si pranzul iar in ultimele luni a inceput sa serveasca si cina - dar doar de luni pana joi. Pana acum avem toate motivele sa credem ca modelul de business n-ar trebui sa functioneze, nu? Locatia proasta, orarul ciudat. Cu toate astea, pentru cina e greu sa capeti o rezervare iar pentru brunch in week-end se asteapta si cate o ora afara (iar iarna asta a fost friiiiigggg).
Renovat, arata chiar dragut pe dinauntru. Ne-am asezat la masa la 6 pm (cand deschid pentru cina) si mesele s-au ocupat imediat. Dupa o ora intreaga suprafata era ocupata de oameni care asteptau pentru o masa comandand o bautura la bar, in picioare. La 6:05 deja incepuse sa miroasa a mancare delicioasa - mica echipa intrase deja in focuri. Cand am plecat noi (un pic dupa 8) am lasat in urma mirosuri, zumzet, fum si o multime de lume care categoric nu erau din cartier.
Dar sa trecem la mancare. Meniul are 2 parti: portii mari si portii mici. Portiile mari sunt pentru a fi impartite (exista pe menu un burger de peste 600 gr si inalt cat un lung de palma). Portiile mici sunt prea mici sa te saturi din doar una. Noi am fost 5 oameni si am comandat urmatoarele:
Supa clam chowder cu fois gras - o supiera mai mult decat de ajuns pentru toata lumea: cu afumatura, cu foie gras, cu scoici si ce mai era pe-acolo - absolut delicioasa. Melci cu maduva - un os de vita spart pe lung iar pe jumatatea lui melci incrustati in maduva si acoperiti cu pesmet care, imbibat in grasimea maduvei devine crocant. Jocul de texturi mi-a dat fiori (pe bune) Vita tartare - una din cele mai bune renditii care le-am incercat vreodata. Carnea este tocata de mana, aromata superb, iar oul este pe jumatate gatit in apa (poached) astfel incat atunci cand este amestecat cu carnea nu o face prea lichida. Caracatita fiarta - ca matasea, foarte gustoasa. Stridii beau soleil - 6 stridii micute, acoperite cu un sabayon de cafea, foarte delicate. Au mai fost Butter chicken (o interpretare a vestitei retete indiene), o salata caesar si un sashimi de ton - pe care nu le-am incercat dar au primit aprecieri excelente. Desert a fost Paris Brest (am mai zis ca iubesc prajitura asta?) care a fost suficient de mare sa impartim iar la 5.
Nu-s deloc multumita cum au iesit pozele asa ca va trebui sa ma mai duc o data. :P
Cam de doua ori pe ani se intampla "saptamana restaurantelor", una din ocazii fiind in februarie (luna rece si la propriu si la figurat). O ocazie buna pentru cei care in mod normal nu-si permit restaurantele scumpe sa le incerce, cat si o ocazie pentru restaurante sa-si castige clienti noi. Pranzul la multe din ele este $24.07 iar cina $35 (la care se adauga, bineinteles, taxe, tips si orice comanzi pe langa meniul stabilit, cat si bautura). Exista un meniu special (ca la orice prix fixe) cu 3-4 optiuni pentru aperitiv, fel principal si desert. Din cauza economiei proaste, anul asta saptamana a tinut vreo luna. Asa (si cu indemnul unei prietene) am ajuns si eu sa incerc faimosul restaurant Nobu.
Unul din cei mai buni bucatari japonezi, Nobu Matsuhisa si-a castigat faima internationala de multi-multi ani. I-am vazut in librarie o carte (mai mult de fotografie decat de bucate) iar prezentarea felurilor de mancare mi-a stimulat imaginatia atat de tare incat pentru mult timp, Nobu NY a fost varful listei de restaurante pe care le-as incerca daca (nu) ar exista conditii. Un minim-minimorum cheltuit pentru un pranz usor (dupa care nu pleci neaparat satul) ar fi de peste suta de dolari, de multe ori insa o cina atingand cam $300/persoana.
Dar sa trecem la meniul special. Am avut de ales dintre:
aperitive: Salata de ciuperci Salata sashimi cu sos Matsuhisa (numele chef-ului) Pasta de sepie cu un usor sos de usturoi
entree: Vita cu sos anticucho (frigarui Peruviene, marinate) sau teriaki "Fish and chips" (stilul englezesc de peste si cartofi prajiti) in stil Nobu Sushi asortat
desertul ales de chef
Si deci:
Pasta de sepie, care nu are nici un fel de pasta, ci sepia este taiata in asa fel incat inspira titlul. Cu ciuperci shiitake si sparanghel si ce-i mai fi fost acolo, sosul deloc usturoiat ci delicat. Probabil favorita mea. Eu insa am ales salata sashimi, care dupa cum se vede a constat din salata si doua bucati de ton. Foarte buna calitate, dar ma asteptam sa zic macar in sinea mea "wow". Sosul este intalnit in orice restaurant japonez care serveste salata (adica orice restaurant japonez) dar mult superior - de obicei e apos si de o culoare oranj-neon. Insa nu a fost suficient sa-mi scoata acel "wow". Fish and chips - pestele foarte delicat prajit in tempura, cartofii perfecti desi nu foarte crocanti, servite cu 3 sosuri (mi s-a parut excesiv pentru 6 bucatele de peste si tot atatia cartofi). Insa foarte bun. Eu mi-am luat sushi, iar asteptandu-ma sa fiu spulberata de calitatea pestelui. Iar asteptarile mi-au fost inselate. Nu spun ca nu a fost excelent, categoric de o calitate superioara, dar sincer ma asteptam la mai mult. Singura explicatie care o gasesc (si care ar fi rezonabila) este ca pentru pranzurile astea cu pret redus se foloseste peste de alta calitate decat in mod normal. Deci poate Nobu totusi trebuie incercat la pret intreg. :D Desertul a fost super-excelent, ei l-au numit "pudding" de maracuja (fructul pasiunii) si cu o crema spumoasa, foarte usor aromata citric (posibil yuzu - ne-a spus ospatarita dar am uitat in secunda urmatoare) si un tuille extrem de delicat care adauga o a 3-a textura celor 2 creme de texturi diferite. Absolut magnific.
Am mai luat (inafara meniului) o supa udon care a fost dezamagitoare pentru ca o iubesc pe cea de la Sushi-ya si despre care voi scrie poate candva pentru ca merita un post special. Sincer, supa a ramas pe masa aproape intreaga.
Merita? categoric, da. Chiar daca nu a fost la nivelul asteptarilor mele, pentru $25 este un pranz delicios. Pana la urma, e vina mea ca am asteptat mai mult decat ar fi trebuit (nu asa ne dezamagim singuri in viata mai mereu? :D )
Nobu 105 Hudson Street At Franklin St New York, NY 10013 (212) 219-0500
Sunt in urma cu multe posturi, demult. Unul dintre ele ar fi de acum cateva luni cand am fost la un restaurant indian din Jackson Heights, genul de bufet asortat cu pret fix. Pana cand voi posta despre asta insa, trebuie neaparat sa scriu despre Devi.
Daca restaurantele din Little India sunt cat se poate de ieftine si casual, Devi e opusul. Desi mic, e superb decorat si destul de dureros scump. Dupa ce platesti sub $10 la un bufet din Mica Indie, e greu sa inghiti o nota de plata de 10 ori mai mare pentru mancare indiana - te intrebi, oare cat poate fi de buna sa merite? Conceptul la Devi insa este de "upscale indian cuisine" si deci, poate merita?
In primul rand sunt cam contra restaurantelor care ofera mini-portii - ma duc la restaurant sa mananc. Nu sa socializez, nu sa beau, nu sa pierd cateva ore. Sunt strict interesata in mancare si, mai ales daca imi place ceva, nu vreau doar 3 imbucaturi. In al doilea rand, preturile sunt cam mari pentru buzunarul nostru, chiar daca am zice ca o data, pentru o zi deosebita, am putea face efortul.
Noroc insa cu moda asta de websites care ofera un deal zilnic - Devi este inclus cateodata in oferte (de obicei 2 pentru 1). Noi am fost trimisi la Devi expres de o prietena careia i-a placut atat de mult restaurantul asta incat a considerat absolut necesar sa experimentam si noi. Si oh, boy! cat suntem de recunoscatori! Si mai mult ca sigur ca vom reveni la Devi, candva, la vreo zi importanta. Asa cum a fost acum, in ajunul aniversarii noastre.
Dar sa trecem la povesti. Inainte de toate, decorul e superb. Ca mare fan al materialelor, broderiilor, sculpturilor in lemn indiene, pentru mine locul asta e un pic ca in 1001 de nopti. Un pic, dar suficient sa ma incante.
Apoi, serviciul este incredibil de atent. De la momentul cand am intrat in restaurant pana la plecare, am fost tratati perfect. Cu eleganta, respect, bunavointa - absolut asa cum ar trebui sa fie la orice restaurant - dar nu e.
Mancarea... and here I go :D
Am avut de ales, pentru fiecare, un aperitiv, o paine, o garnitura (cred ca asta ar fi traducerea in romana a unui "side dish"), un fel principal si un desert.
Imediat dupa ce am dat comanda ne-a fost adus un amuse-bouche din partea casei, o micuta chiftea de cartof cu ce-o fi fost prin ea, ca a fost foarte buna.
Am inceput cu sepie si crevete prajite (shrimp and calamari Masala Fritto Misto) cu un chutney din rosie cu maioneza si un scallop la gratar cu chutney din ardei copt si gem de portocala amaruie. Totul gatit exact atat cat trebuie; calamari nici nu dadeau impresia de prajeala, sosul nu avea nici o tenta de grasime de la maioneza, iar fragezimea fructelor de mare perfecta in toate 3 instantele. Desi suna ciudat ca acompaniament, gemul de portocala amaruie taie din orice oroare de prajeala ai avea (este practic un condiment).
Oh, vai, si am uitat sa spun despre conopida manciuriana!! A 2-a zi deja am cautat retete pe net pentru ea, e absolut superba! (o vedeti in poza cu scallopul la gratar). Mici florete de conopida (acum sa aflu ca e prajita, dar mie mi s-a parut doar oparita) intr-un sos dens cu o aroma pregnanta de rosie uscata la soare (sun-dried tomato). Am banuit ca are ketchup insa :D E nemaipomenita, zic.
Ca feluri principale, cotlete de miel (pentru care restaurantul este faimos) la tandoor cu chutney de para si cartofi sudisti, si balchao de crevete si scallop (balchao este o specialitate din zona Goa a Indiei, un sos ceva intre picant si muratura) cu salata Fattoush si paine kulcha umpluta cu parmezan si ceapa.
Salata care a acompaniat balchao destul de simpluta (da, ma asteptam la ceva mai deosebit), kulcha mai comandasem impreuna cu garniturile, iar cand vezi pe farfurie un crevete si un scallop... cam zici "hm...". Insa ambele foarte mari, iar sosul avea nevoie de salata aia simpla, si de un pic de paine. Foarte complex, nu foarte picant, iar crevetele si scallopul iarasi, gatite perfect.
Mielul... nici nu am cuvinte sa-l descriu. L-am comandat in sange (rare) si a fost perfect en pointe: desi rosu uniform, nu era o picatura de sange in carne. Gatit intr-un fel incat textura realmente era untoasa. Imi pare rau ca nu am facut o poza dupa ce am taiat intr-un cotlet, dar deja se racise prea mult si eram prea prinsa :D Poate data viitoare :)) Cartofii sud-indieni mi-au adus aminte de cartofii nostri taranesti, bine asezonati, iar chutney-ul de para un condiment surprinzator de contrastant - si textural si ca aroma.
Cum spuneam, am ales ca paine (extra, nerealizand ca vine la balchao) o kulcha umpluta cu parmezan si ceapa, iar ca garnituri am luat o salata de bame crocante (okra crisps cu ceapa rosie, ardei rosu, coriandru verde si zeama de lamaie) si cartofi la cuptor cu chimen. Toate extrem de bune, dar din toate a ramas destul pentru ca eram deja satui.
Desertul a fost Black Forest Cake (blat de ciocolata cu crema alba si dulceata de cirese, pentru cine nu e familiar cu prajitura) care a venit intr-o versiune deosebit de fina si acompaniata de un bulgare de gelato (cred ca mocha, ne-a spus ospatarul cand ne-a prezentat farfuria dar am uitat) pe un crocant de bob de cacao (totul superb de bun) si kulfi - inghetata indiana care de obicei are textura de frisca inghetata, dar aici a fost foarte solida. Initial am fost dezamagita, ador kulfi, dar cand am incercat varianta lor am fost vrajita: nici o molecula de gheata nu se simtea ci era onctuoasa, usor topita pe limba. Laptele in care a fost prezentata era infuzat cu ceea ce banuiesc ca e apa de trandafiri, avea o aroma foarte delicata dar categoric prezenta.
Concluzia este ca intre Devi si restaurantele indiene din JH, diferenta este ca intre o mancare delicata si una mai... taraneasca. Ambele-s bune cat se poate si ambele au locul lor in lume.
Va las in compania pozelor, doar tineti minte ca toata frumusetea a stat in gusturi si arome.
Devi 8 East 18th Street (intre 5th Ave. si Broadway)
Am mai scris despre mancarea coreeana dar nu despre cei din cartierul nostru. Care de-afara nu arata a mare lucru, au un nume care suna vegetarian ("Natural Tofu") dar conform vorbei "pe-afara e vopsit gardul...", inauntru e surpriza.
Este un mic lant de restaurante (parca 3 sau 5 locatii) mult mai casual decat au de obicei coreenii (cunoscuti ca fiind destul de scumpi pentru mancare etnica), si tot neobisnuit este ca au un meniu scurt si concis. Cateva supe cu tofu, groase, satioase; cateva aperitive si cateva feluri principale.
Ca mai intotdeauna, dupa ce dai comanda aduc la masa banchan-ul - cateva sortimente de "gustari" care pot fi diferite de la vizita la vizita. In pozele de mai jos, banchanul e alcatuit din kimchi (care nu prea lipseste de la masa), o varza foarte picanta; muguri de soia, castraveti murati picanti, tofu asa numit uscat, o salata de alge, si intotdeauna o supa care e ca zeama de varza murata (doar ca foarte-foarte buna) cu cateva bucatele de castravete si salata chinezeasca in ea. Este foarte racoritoare si cateva linguri in timpul mesei spala eventuala iuteala a mancarii.
Aperitiv, pancake cu fructe de mare si ceapa verde (asemanatoare cu cea care am facut-o eu aici) doar ca mult mai mare. Feluri principale de data asta, l.a. galbi (intotdeauna pentru mine) - coaste de vita taiate foarte subtiri, facute la gratar si aduse la masa pe un pat de ceapa intr-un platou de fonta, si pui BBQ (pe care eu personal nu-l comand niciodata, mai curand as lua caracatita).
Kaiseki: un tip de arta care imbina gustul, textura, culoarea si felul cum este prezentata mancarea.[...] Numai ingrediente de sezon sunt folosite si preparate in moduri care tintesc sa le maximalizeze gustul. Preparatele sunt prezentate cu grija pe vase care sunt alese pentru a le spori atat tema sezonala cat si felul cum arata, [ele] fiind frumos aranjate si impodobite, de multe ori cu frunze, flori sau decoratii comestibile [...] (wiki)
Kyo Ya este un restaurant kaiseki din East Village care este cotat ca unul din cele mai bune (daca nu cel mai bun) restaurant japonez din New York. Am fost invitata de o prietena care a vrut sa sarbatoreasca o reusita destul de extraordinara (aceeasi draga de L. cu care am fost si la Chinatown Brasserie, si careia ii doresc si alte reusite, stie ea ce zic :P, plus ca ador sa aud "ai avut dreptate" hihi). Si ce seara memorabila am avut :)
Desi facusem rezervare ca sa stam la masa, am optat sa stam la bar si ne-am bucurat de alegerea facuta. Am primit multa atentie, ni s-a explicat fiecare fel de mancare - ce este, cum se mananca (de ex., ariciul de mare trebuia pus pe o foita de nori si impaturit in ea), iar cand am intrebat daca pot poza, nu numai ca mi s-a raspuns "da, desigur" cu mult entuziasm, dar cand aducea o noua farfurie mi-o pozitiona pentru poza :)) Super servicii, nimic mai putin decat ma astept de la japonezi.
Deci, de vazut in poze, nu neaparat in ordinea asta:
Miel pe stil Hokkaido cu sos bbq japonez Orez Cincisprezece graunte Caracatita (baby) cu legume si sos de soia Sashimi de ton si arici de mare cu nori (foite de alga) Tipar afumat de casa (probabil cea mai frumoasa prezentare, in frunza elegant impaturita) cu tulpina de telina si sos miso Limba de vita marinata si gatita (sic!) Piept de porc slow cooked (antonim pentru fast food :D) intr-un sos de soia Chiftelute de mousse de creveti cu legume si rice-crispies Piept de rata acompaniat de ceapa si ridiche, limeta, mustar, chives si un fruct pe care l-am gustat in premiera (si tocmai bine ca amandoua am uitat cum se cheama - ....momo) Black cod marinat in miso cu radacina de brusture si ceapa marinata (si el acompaniat de un ....momo care a disparut inainte sa fac poza :)) ) Creveti si crab cu legume
Si da, a fost foarte multa mancare, aproape prea multa.
Unul din restaurantele romanesti la care nu fusesem niciodata e Harmony Terrace, chestiune remediata acum vreo 10 zile cand am fost invitati pentru o mica sarbatorire a unei mari reusite :)
Multe nu-s de spus: localul e mic, erau deja 2 mese mari pentru 2 baieti care-si sarbatoreau ziua de nastere; se pregatise program artistic (Marilena Dobre, pe care o stiam de ani; din pacate numele celorlalti nu le-am retinut - o cantareata din Republica Moldova, un tanar trompetist si o soprana rusoaica pe care am filmat-o un minutel-doua, ca merita. Toti foarte talentati, dar trompeta a fost un pic prea mult pentru un spatiu asa mic).
Mancarea foarte buna, mult prea multa - singura mea nemultumire este ca meniul este acelasi la toate restaurantele romanesti. Raposatul "Acasa" era singurul restaurant care avea si alte mancaruri pe meniu, inca plang ca din toate restaurantele romanesti, "Acasa" a fost cel care a inchis. S-a dansat, s-a cantat "Multi Ani Traiasca" (la alte mese)... a good time was had by all, ceea ce va dorim si dumneavoastra.
Am mai scris despre Nyonya, dar asa demult ca poate are nevoie de un update. Plus, raspunsul la ghicitoare: sunt "pearl noodles" (traducere gingasa a ceea malaiezienii numesc "coada de sobolan"), o pasta din faina de orez foarte probabil facuta de mana in cazul Nyonyei. Textura este deosebita de alta pasta, consistenta si chewy si sunt absolut delicioase acompaniate de bucatele de fructe de mare, ceapa, muguri de soia si sosul maroniu. Cum spuneam si data trecuta, nu-s aratoase dar sunt foarte bune, unul din preparatele noastre preferate acolo.
Apoi e nelipsitul Beef Rendang, fragede cuburi de vita intr-un sos de curry gros si destul de picant dar senzational stins cu coconut rice (care are doar gust de cocos, nu pulpa in sine).
Cel mai bun pui cu usturoi - coaja crocanta iar carnea suculenta, cu felii de usturoi prajit si o zeama foarte lejera dar gustoasa. L-as asemana cu puiul la ceaun dar nu este la fel de greu/uleios.
Dry squid curry - alt curry din sepie uscata si rehidratata, mult mai usor si mai putin picant decat vita Rendang.
Absolut nelipsitul Roti Canai, uneori motiv principal pentru a vizita Nyonya. Si thai iced tea - un ceai thailandez foarte puternic amestecat cu lapte evaporat (nu condensat, deci nu foarte dulce). Ceaiul fierbinte (gratuit) este nelipsit de la masa.
Mariti pozele ca face mare diferenta. Ca intotdeauna dealtfel.
Am mai zis eu de dim sum si am promis un episod urmator. Bine, a mai fost unul (mai slabut) intre timp, dar nu era la ce ma gandisem initial. Acum insa i-a venit timpul :)
Chinatown Brasserie este foarte posibil cel mai bun dim sum in oras la momentul asta. Nu se afla in Chinatown (in ciuda numelui) ci in East Village (o zona care este din ce in ce mai des numita NoHo, dealtfel - adica North of Houston). Este decorat insa foarte incantator "Modern Chinese", este foarte trendy, seara (cand este foarte aglomerat, si este mai in fiecare seara) este cam galagios (sa dam vina pe cocktail-urile bune care le servesc) - intr-un cuvant, la polul opus de stilul de cantina care il are de obicei un restaurant de dim sum. Bucatarul sef a fost "furat" de la un restaurant dim sum din Brooklyn (care se spune ca a ramas inca la fel de bun ca pe vremea lui, trebuie cercetat zvonul) si a reusit un meniu oarecum "evoluat" dar inca traditionalist. Este un local dispretuit de multi New-York-eri care, obisnuiti de simplitatea restaurantelor din Chinatown (si preturile lor de 2-3 ori mai mici), ii gasesc vina in modernism, in nume, in preturi... Dar se pare ca sunt mai multi cei care il frecventeaza, ceea ce ma face sa cred ca CB va continua sa existe.
Cat despre ce vedeti in poze - diferite dumplings: creveti (cu diverse verdeturi in ele sau nu), creveti si scallops, creveti si porc, pui si usturoi, miel, si incredibila rata Peking (cea mai buna pe care am incercat-o vreodata) care vine deja taiata la masa, acompaniata de fasiute subtiri de ceapa verde si castraveti, sos si wraps pe care le combini singur/a dupa cum iti doresti proportiile.
Este un restaurant superb, dupa a 4-a vizita fara nimic de spus negativ, il recomand cu entuziasm.
Pozele (mai ales cea cu "freaky frogs" sau "monstruleti", cum i-am poreclit noi) sunt dedicate dragei mele L., care a facut prezentul post posibil :)
Chinatown Brasserie 380 Lafayette St. (212) 533-7000
Si cum adica in 3 ani de blog nu am scris niciodata despre pizza? poate cel mai semnificativ import american, mancarea care este mai populara in America decat in Italia (isi mai aduce cineva aminte de episodul din Familia Bundy cand Al a propus sa manance de 4 iulie ceva traditional... "like pizza"?)? Cand spun cuiva ca n-am mancat pizza in ultimii cinci ani primesc priviri neincrezatoare, uluite, socate. Caci da, nu iubesc pizza. Lucru care s-ar putea sa se schimbe insa curand, asa cum s-a intamplat cu burger-ii - pentru ca nu ma incapatanez sa nu mananc un anumit lucru, ci sa nu-l mananac decat daca este absolut delicios.
Explicatia pentru care nu-mi place pizza este ca aproape in totalitate este paine gadilata, si de cele mai multe ori gadilata grosolan, cu sos de rosii din conserva si pseudo-parmezan ras acum un mileniu, sau pepperoni care nu se strica niciodata s.a.m.d. Adica ingredientele sunt mult sub o calitate acceptabila. Cat despre blatul pizzei, nici nu mai vorbesc - da, e blat de paine, dar trebuie sa aiba gust, trebuie sa faca o crusta si sa prinda culoare (ba chiar sa fie ars in locurile care se imbaloneaza nesimtit), trebuie sa aiba o anumita grosime sau subtirime, in functie de stilul pizzei.
Caci avem o groaza de stiluri de studiat - nu numai originalele pizza romana, siciliana si napolitana, dar in America avem pizza newyorkeza, hawaiiana, de Chicago si New Haven, de St. Louis si Detroit, californiana si chiar mexicana. Respectul meu se indreapta catre pizza napolitana, care dupa perceptele ce au fost facute reguli de catre Associazione Verace Pizza Napoletana, trebuie sa nu aiba mai mult de 3mm grosime, intinsa de mana fara ajutorul facaletului, trebuie sa fie coapta intr-un cuptor de piatra cu foc de lemne si chiar ingredientele trebuie sa fie anume.
Intorcandu-ne insa la New York, unde pizzeriile abunda iar clientii sunt dornici sa bata cale lunga si sa astepte la cozi pentru o pizza buna, in ultimul an s-a nascut fenomenul pizzeriilor care ori se straduiesc sa fie traditionale, ori forteaza un pic aspectul traditional, impingandu-l spre ceea ce se numeste in randul gurmanzilor si traditionistilor, neo-pizza. Mi-a fost starnit interesul dupa ce am citit nenumarate cronici si pareri, am vizionat o multime de fotografii si iata ca intr-un sfarsit am facut pasul: am decis sa incerc pizzeria numita Company (sau Co.), deschisa abia de cateva luni (pe 2 ianuarie) de Jim Lahey, cel care a innebunit globul pamantesc cu reteta lui de paine neframantata
Am inceput cu un trio de paine prajita cu salata de vinete (care surprinzator avea ghimbir proaspat, o combinatie care mie mi-a placut foarte mult), fasole pinto (ca o mancare de fasole dar atat de complexa ca ne-am cam chinuit fara succes sa descifram aromele, trebuie sa mai mergem sa mai incercam ;) ), si ardei copti. Toate trei absolut incantatoare.
Ham & cheese - pecorino, gruyere, buffalo mozzarella, prosciuto, chimen Amestecul de branza este perfect, prosciuto se topeste in gura, blatul este crocant dar chewy (iar ne lovim de termenul asta care nu stiu sa-l traduc). Superb.
Popeye - spanac, usturoi, piper, pecorino, gruyere, buffalo mozzarella Probabil ca arata ca cea mai neapetisanta dintre cele 3, un vraf de spanac tanar inghesuit-invalmasit si ars pe ici-pe colo, acoperind aceeasi combinatie de branzeturi de mai sus. Cum as putea sa descriu fragezimea spanacului (care printr-o minune este gatit atat cat trebuie)? sa nu mai spun cum se marita gustul lui cu branza care e topita dedesubt si se prelinge untos pe barbie... oh, joy!
Flambee - ceapa caramelizata, costita afumata, parmezan, buffalo mozzarella Intre dulceata cepei caramelizata si sarea costitei plus un pic de gust de afumatura, balanta de arome e perfecta.
Care a fost preferata? Unanim s-a ajuns la concluzia ca toate trei au fost superlative in felul lor. Cea care pe mine m-a surprins cel mai tare (si am mancat 2 felii) a fost cea cu spanac. Sunt sigura ca voi reveni la Co.
Candva Sophie's, un mic lant de restaurante mai mult pentru pranz, locatiile de la 56th intre 5&6th Ave. (recomandata de mine aici) si de la Madison Ave. intre 33&34th St. se numesc Tina's Cuban acum - dar meniul e acelasi (coproprietarele s-au despartit si si-au impartit locatiile). Profilul este cubanez si foarte traditional - meniul este creat de un bucatar cubanez, chiar daca proprietarele sunt din Peru. Important este ca mancarea a ramas inca buna, preturile foarte decente pentru midtown, iar sandvich-ul cubano la fel de interesant. Avem paine cubaneza, porc la cuptor maruntit, sunca (gen de Praga), mustar, cascaval si feliute de castraveti murati, totul pus la presa pana se patrunde si coaja painii devine crocanta. In poza este o jumatate din el (vine taiat in doua) si este $6.95 Chuletas fritas (cotlete de porc prajite) in cazul de fata cu orez galben si salata, o portie mai mai mult decat suficienta pentru 2 persoane infometate (sunt 2 cotlete). Garniturile mai pot fi orez cu fasole (arroz y frijoles sau arroz morro unde orezul si fasolea sunt amestecate), plantains prajite - dulci sau nu, yuca prajita sau fiarta sau banali cartofi prajiti. $9
Pentru ca mi se pare ca am vorbit si aratat prea putin despre NY Noodletown, care dupa multa vreme ramane unul din locurile noastre preferate in Chinatown. Nu am fost dezamagiti niciodata, nici macar atunci cand am fost aventurosi - chiar daca unele feluri n-au ramas preferatele noastre, nu pot sa spun ca a fost ceva care nu a fost bine gatit. Si deci, un pic de food porn, adunat de-a lungul vremii (ok, in ultima luna or so).
Supa cu wonton umplut cu creveti (si un pic de ceea ce eu cred ca este ciuperca maitake sau gaina padurii/hen of the woods, care e taiata fasiute subtiri-subtiri si are o textura ca nici o alta ciuperca). Pare simpla supa dar parol ca merita. Aici vazuta cu un pic de ulei picant din containerul cu ardei iute de pe masa (se vede in poza cu fructele de mare in sare).
Supa cu wontons si rata bbq. Aproape la fel ca cea de mai sus doar ca wonton-ul are doar creveti (fara ciuperci) iar ratza ii da un gust nemaipomenit. Preferata mea.
Ambele supe (ca dealtfel majoritatea de pe meniu) vin si cu fidea daca doresti (adica wontons SI fidea) - ceea ce mie mi se pare la fel cu painea la supa cu galusti. Deci, dupa gustul fiecaruia... :D
Caserola cu porc si stridii. Vine bolborosind de fierbinte la masa. Stridiile au o textura foarte interesanta (am crezut ca-mi plac doar crude) iar sosul m-a facut sa mananc orez (asta spune multe). Mult ghimbir, un pic de ciuperci... delicios.
Fructe de mare salt baked (coapte in sare ar insemna, insa nu chiar cum stim noi.) Crusta de sare este cumva nu chiar asa sarata cum mi-am imaginat, motiv pentru care am evitat sa incerc ceva timp, pana cand curiozitatea a invins si de-atunci este unul din felurile preferate. Un amestec de creveti, sepie si scallops. De regula foarte bun, sunt zile cand este atat de exceptional ca-ti dau lacrimile de placere. Sau poate e doar salivatia abundenta cand explodeaza un crevete grasuliu intre dinti si improasca sucuri aromate, cine stie.
Sepie cu sos de fasole neagra (black bean sauce) - nu-s multe de spus, numele il descrie total. Sosul de fasole neagra este foarte des folosit in bucataria chineazeasca si are un gust aparte. Sepia... e sepie, proaspata, frageda, taiata in bucati. Si niste ceapa pe-acolo, nah.
Singapore Mai Fun - fideluta din faina de orez, cu un sos de curry picant, ceva creveti mici, fasiute de porc, ceva ardei gras, ceapa verde, muguri de soia si ou batut. Cea mai buna renditie care am incercat-o pana acum.
Unul din felurile preferate - vita cu chineze flowering chives (flowering chives sunt tulpinitele care sunt produse de usturoiul si ceapa verde la a 2-a tinerete, iar partea chinezeasca a lor ar fi ca sunt foarte subtiri comparate cu ce stim noi - sa vad, poate le fac o poza odata in stare cruda, la piata). Prima data cand am incercat vita asta am inteles termenul de "vita catifelata". Deosebit de frageda. Sosul e... prea putin. Ai vrea sa fie mai mult, zau. Cat despre chives, pana si cei care urasc culoarea verde in farfurie le mananca.
NY Noodletown este unul din locurile care le-am recomandat in Chinatown in caz ca vizitezi NY-ul. Daca nici acum nu te atrage... nu asculta nimic din ce am recomandat acolo. :)
Stim cu totii vorba aia cu amorul si stomacul - numai flori si ciocolate nu se poate. Am fost la un alt Yakitori (am scris despre cel la care mergem de obicei aici si aici). Yakitori Totto este foarte diferit de celalalt: modern, meniul este un pic mai select si mult mai redus (nu neaparat un lucru bun), iar preturile sunt departe de cele mai... "studentesti". Dar de meritat, merita. Ton sashimi - insotit de ridiche daikon si presarat cu nori (alge).
Fish cake - peste dat prin panko (pesmetul japonez care il pomenesc mereu) acompaniat de maioneza japoneza
Porc Kurobuta cu ceapa verde si sos ponzu (un sos citric, usor acidic) si, fara poza, acelasi porc cu lamaie si un mustar excelent (pe care incerc sa-l gasesc de cumparat pentru acasa).
ChikaLicious este o afacere un pic mai deosebita - un fel de cofetarie, insa unde desertul iti este pregatit la comanda. Meniul este foarte limitat, poate fi servit cu vin sau sampanie, cafea sau ceai - fiecare desert de pe meniu vine cu o recomandare. Este un loc mic, unde sunt cateva locuri la bar si 3 mese. De nici un an au deschis o alta locatie peste drum, unde fac deserturi "de gata" - printre care si cupcakes. Sau mini-cupcakes. Sunt ridicol de mici, preturile sunt destul de mari, dar posibil ca fac cele mai reusite cupcakes in oras. Cel putin cea cu ciocolata este de vis - aluatul foarte usor, este umplut cu o crema-trufa care ar fi memorabila si singura, crema este exact cum trebuie de dulce (si in plus este un pic spumoasa, foarte lejera). Drajeul din mot este alta surpriza: este crocant dar se topeste in gura instantaneu. Un cupcake cu multe surprize - are personalitate.
Cea cu nuca de cocos a fost si ea foarte-foarte buna, dar a pierdut teren comparata cu cealalta. Mai vizitam, meniul e destul de larg. Si alt plus: inchid la miezul noptii.
Ca sa ne mai treaca greata de la atatea luminite si decoratii :)
Am fost la cateva restaurante turcesti - unele mai casual, altele mai elegante. Insa cel mai bun pentru un take-out (desi acum au si sala cu mese) este cel mai mic si nepretentios - Mangal Kebab Turkish Restaurant. M-am indragostit de Lahmacun, un fel de pizza cu miel tocat, aromat cu mirodenii si ierburi, totul proaspat si picant atat cat trebuie. Dureaza cateva minute sa intinda foaia subtire ca o foita de napolitana si sa o coaca brief. Un Lahmacun (sau doua ;) ) si un ayran, si gata masa.
Kebab-ul de miel e si el favorit, mereu fraged. Si nici gyro-ul nu e de lepadat. Si dupa cum se vede, sunt si ieftine.
Bon Chon ar trebui sa intre la categoria fast food - dar e si nu e, cel putin nu in stilul care il stim. In ultimele luni au aparut cateva locatii care pregatesc pui prajit in stil coreean si care, daca ar fi mai raspandite, ar fi concurenta serioasa pentru KFC si Popeye's (bleah, really!)
Oricat nu ma innebunesc dupa prajeli, din cand in cand loveste asa, o pofta de pui crocant. Bon Chon este locat la marginea cartierului coreean (Koreatown) in mijlocul orasului, doar ca la etaj (al II-lea pe sistem american, care nu cunoaste termenul parter), oarecum ferit de hoardele de turisti ce viziteaza Empire State Building sau magazinele de pe 34th St. Ma asteptam sa gasesc un counter de fast-food - cand colo, un loc modern cu mai multe mese joase, muzica data la maxim (dar te auzi om cu persoana totusi), un bar modern (chiar daca nu neaparat iesit din comun), ospatarite frumoase (si in fuste scurte...) Atat de neasteptat incat am crezut ca am nimerit gresit.
Au pe meniu si sushi, dar sincer nu am incredere decat in japonezi cand vine vorba de peste crud si in fond venisem special pentru pui. Care exista in 2 marimi, medie si mare (si nu, nu stiu ce s-a intamplat cu cea mica) si in 2 sosuri - sos soya/usturoi sau picant. O portie consista din pulpe (ciocanele) si aripi (sectionate). Comandand "mare" exista posibilitatea sa incerci ambele feluri, noi am comandat "medie" asa ca a trebuit sa alegem unul si am ales soy-usturoi.
Alt aspect anti-fast-food: astepti sa fie prajit la comanda. Poate dura pana la jumatate de ora daca sunt foarte aglomerati, dar ma incanta ca il prepara proaspat si nu sta sub lampi calde. Plus, puiul ce-l folosesc nu a fost inghetat niciodata, zic ei, e total proaspat.
Verdict: total superb. Cand te gandesti la pui prajit iti imaginezi o crusta groasa si ceva grasime sub piele - nu in cazul puiului coreean. Crusta e ca o foita de napolitana de subtire si de crocanta, puiul e aromat usor cu sos si suculent. Vine insotit de ridiche daikon usor marinata, taiata in cubulete, si o salata de varza cu un sos usor picant si foarte gustos. De revizitat (poate si alte locatii/firme).
Aranjamentul pe orice masa intr-un restaurant vietnamez - ustensile (chopsticks, linguri de supa, cutite, cateodata si furculite si linguri "de-ale noastre" (daca nu-s pe masa si le vrei, le ceri ospatarului) si sosurile - unul hot, unul si mai hot, unul de prune si soia. Am mers cu gandul la pho, la care se pricep bine, insa am comandat o supa ce se cheama Hot and sour si care intr-o renditie buna (ca cea de la Nha Trang de ex.) e foarte asemanatoare la gust cu ciorba noastra de peste. A fost buna dar ii lipsea ceva consistenta, sau body, sau hai sa-i zicem ca gustul era usor prea apos. Pestele bun, crap, iar leguma spongioasa care se vede in prim plan e una din preferatele mele in supele vietnameze, este tulpina de taro. Sepie sotata cu lemongrass, ardei gras si sos chili (picant). N-am incercat-o, dar banuiesc ca a fost buna pentru ca a disparut foarte repede. Cotlet de porc la gratar, intotdeauna superb, cu salatele aferente - morcovi si gulie murate si de data asta si ceapa verde murata (doar capatana). Foarte bun dar dupa supa nu am mai putut prea mult fara sa ma indop, asa ca am luat acasa cam 3/4 din ce se vede. Nam Son exceleaza la pho si cateva alte mancaruri. Cred ca pentru supa de peste o sa raman la varianta Nha Trang-ului.
Dupa plimbarea scurta prin Central Park, am ales sa mancam la un restaurant relativ nou deschis in SoHo, pe care am vrut sa-l mai incercam imediat dupa deschidere numai ca sa-l gasim inchis - programul de pe website nu corespundea cu cel de pe usa. Ne-a parut rau, interiorul arata chiar placut, modern si curat. Intre timp am auzit lucruri bune despre Bun (accent ascutit pe U) si nu stiu cum duminica mi-am adus aminte de el si am decis sa-l incercam. De cum am intrat au primit o bila alba - am vrut sa ne asezam la o masa aproape de usa de la intrare, iar ospatarita ne-a rugat foarte politicos sa luam o alta masa mai in spate unde nu ne va fi frig. Imediat ce ne-am asezat la masa, ne-au adus paharele cu apa si creveti prajiti (ii mai tine cineva minte? ii cumparam de la Vanatorul in Romana si ii prajeam duminica ca sa-i rontaim la serialul de la 6 seara). Stiam ca portiile sunt destul de micute (ospatarul a avut grija sa ne atraga atentia ca nu sunt portii uriase cand am intrebat cat e de mare supa), asa ca am inceput cu o supa bun cu tofu prajit si creveti. (vreo 2 poze mi-au iesit miscate - lipsa de lumina - asa ca nu le-am inclus) si frumusetile astea de roluri de vara cu creveti si porc. Insotite de morcov si ridiche murate si sos de alune, traditional. Peste (bass) cu ciuperci chanterelles pe piure de gulie cu doar o atingere de nuca de cocos. Pestele perfect - coaja crocanta iar carnea usor suculenta. Cu ciupercile, piureul destul de anonim si sosul curry din jur, toate aromele s-au maritat superb. Am mai luat un steak de vita pe bun (btw, bun in vietnameza defineste un anumit fel de spaghete, pe cand in engleza inseamna cam tot ce aproximeaza o chifla) . Cateva feliute de vita perfect rosii in mijloc (hm, poate ar trebui sa pun poza asa, miscata cum e), montate pe un pat de spaghete si salata. Mi-a placut ca nu erau (ca de obicei) spaghete morman si 3 fire de salata - cantitatile perfect echilibrate. La momentul asta s-a apropiat de noi si ne-a salutat un individ care nu putea fi decat proprietarul. Am intrat in vorba si in mai putin de 2 minute, cu mare entuziasm, a fugit sa prepare ceva ce nu e pe meniu si, a zis el, trebuie sa incercam. Si iata cum s-a intors cu salata din poza - creveti la gratar pe un munte de salata de muguri de soia cu ananas si ceapa prajita crocant, menta si busuioc, asezonata cu o vinegreta picanta atat cat trebuie. Foarte buna si frumos gest din partea lui - am platit pentru asta conversand cu el restul timpului pe teme diverse, de la farfurii si decoratii pana la planurile lui de a deschide unicul restaurat vietnamez cu adevarat elegant din oras. Well, bafta - pare un perfectionist si viseaza BIG. Am lasat ce-a fost mai bun la sfarsit: "acadele de miel" cu curry, pe un piure de vanata si pere. Foarte probabil cel mai fraged miel care l-am mancat vreodata, perfect imperecheat cu restul. Categoric cea mai buna alegere facuta - nu ca restul nu a fost superb. Sigur il vom mai vizita.
