Salt & Fat

Deschis de un an la cateva strazi de casa, un mic restaurant si-a facut renume destul de repede. Dupa moda curenta, serveste portii mici (recomandat 2-3 portii/persoana).
Componentele fiecarei portii sunt detailate fie pe website, fie pe flickr. Ne-a placut foarte mult totul, singura usoara dezamagire fiind terina de coada de vita - nu ca n-a fost buna, dar ma asteptam la mai multa savoare.
Iar la inceput servesc din partea casei floricele de porumb aromate cu bacon. Dementiale, really.

In ciuda faptului ca floricelele au gust de bacon si al numelui indraznet, si desi mai gasesti un pic de costita pe ici pe colo (ca in shrimp and grits de ex.), mancarea nu e excesiv de sarata si nicidecum grasa. Foarte bun balans de texturi si arome si foarte gustoasa. Mai vreau.

Si... M Wells partea a II a

Ce sa facem daca avem atatea zile de nastere in sir? mai mergem o data la M Wells, pentru ca e nou si vrem sa ne convingem ca nu ni s-a parut ca e asa de bun etc.

De data asta sunt multumita de poze (asta multumita zilelor mai lungi si luminii excelente). Am incercat doua cocktailuri (ambele foarte tari, ceea ce e destul de neobisnuit in barurile americane in general) dar cum nu ma omor cu bautul, am fost mult mai multumita ca de data asta au avut creieri de vitel pe meniu si ca sunt asa de buni cum se spune. Am mai incercat nou fuduliile de miel care au fost foarte fragede si bune dar sosul un pic dulce (sunt singura care a crezut asta). Repetir la maduva cu melci si vita tartar care parca sunt din ce in ce mai bune.

M. Wells diner

Intr-un colt de Queens fara prea mare aglomeratie urbana, deasupra unui depou de metrouri, intr-o zona dezolata/industriala dar cu o foarte convenienta statie de metrou (la 2 statii de Grand Central Terminal) e un diner argintiu, care de-afara nu arata deloc imbietor.
Acum vreun an a fost inchiriat de un chef care a lucrat la vestitul Au Pied de Cochon din Montreal (lucru care da foarte bine pe resume) si cateva luni a deschis doar pentru micul dejun. Dupa alte cateva luni a inceput sa serveasca si pranzul iar in ultimele luni a inceput sa serveasca si cina - dar doar de luni pana joi. Pana acum avem toate motivele sa credem ca modelul de business n-ar trebui sa functioneze, nu? Locatia proasta, orarul ciudat. Cu toate astea, pentru cina e greu sa capeti o rezervare iar pentru brunch in week-end se asteapta si cate o ora afara (iar iarna asta a fost friiiiigggg).

Renovat, arata chiar dragut pe dinauntru. Ne-am asezat la masa la 6 pm (cand deschid pentru cina) si mesele s-au ocupat imediat. Dupa o ora intreaga suprafata era ocupata de oameni care asteptau pentru o masa comandand o bautura la bar, in picioare. La 6:05 deja incepuse sa miroasa a mancare delicioasa - mica echipa intrase deja in focuri. Cand am plecat noi (un pic dupa 8) am lasat in urma mirosuri, zumzet, fum si o multime de lume care categoric nu erau din cartier.

Dar sa trecem la mancare. Meniul are 2 parti: portii mari si portii mici. Portiile mari sunt pentru a fi impartite (exista pe menu un burger de peste 600 gr si inalt cat un lung de palma). Portiile mici sunt prea mici sa te saturi din doar una. Noi am fost 5 oameni si am comandat urmatoarele:

Supa clam chowder cu fois gras - o supiera mai mult decat de ajuns pentru toata lumea: cu afumatura, cu foie gras, cu scoici si ce mai era pe-acolo - absolut delicioasa.
Melci cu maduva - un os de vita spart pe lung iar pe jumatatea lui melci incrustati in maduva si acoperiti cu pesmet care, imbibat in grasimea maduvei devine crocant. Jocul de texturi mi-a dat fiori (pe bune)
Vita tartare - una din cele mai bune renditii care le-am incercat vreodata. Carnea este tocata de mana, aromata superb, iar oul este pe jumatate gatit in apa (poached) astfel incat atunci cand este amestecat cu carnea nu o face prea lichida.
Caracatita fiarta - ca matasea, foarte gustoasa.
Stridii beau soleil - 6 stridii micute, acoperite cu un sabayon de cafea, foarte delicate.
Au mai fost Butter chicken (o interpretare a vestitei retete indiene), o salata caesar si un sashimi de ton - pe care nu le-am incercat dar au primit aprecieri excelente.
Desert a fost Paris Brest (am mai zis ca iubesc prajitura asta?) care a fost suficient de mare sa impartim iar la 5.

Nu-s deloc multumita cum au iesit pozele asa ca va trebui sa ma mai duc o data. :P

Shrimp and grits

Este una din retetele foarte cunoscute in sudul Americii - ceea ce se numeste "tara de jos"/lowcountry - Carolina de Sud si Georgia, si are influente Creole din Luisiana. Face parte din categoria comfort food, adica aia unde nu numeri caloriile, ci ingerezi cu abandon si placere. Recomand a se incerca reteta fara retineri, caci deliciul invinge sentimentul de vinovatie.

Este o reteta care te lasa cu blandete sa ajustezi cantitatile si ingredientele dupa propria placere. Exista retete unde crevetii se pregatesc cu mai mult sos sau mai putin, eu preferand "mai cu". Exista mici variatii despre cum se pregatesc grits - dar esenta este cam aceeasi. De aceea aici cantitatile vor fi foarte aproximative si voi spune doar cum ii pregatesc eu - si ii ador.

Grits:
ingrediente: cam o cana de zeama de coji de creveti (sau supa de pui sau apa pur si simplu), o cana cu lapte, sare si piper, o mana de malai macinat mare (de preferat alb dar nu neaparat), o mana de branza tare (parmezan, grana padano, gruyere, asiago, vedeti si voi ce-aveti prin frigider) data prin razatoarea mica.

Crevetii (negatiti si cu coaja) se curata si se spala, iar cojile se pun la fiert in vreo 2 cani de apa pentru vreo 20 de minute. Se strecoara zeama si se pune intr-un vas in care se va pregati mamaliga - caci grits nu-s altceva decat o mamaliga innobilata cu arome imposibil de rezistat. Se adauga laptele, sarea si piperul si malaiul si se fierbe ca orice mamaliga, amestecand mai des la inceput, mai din cand in cand dupa ce s-a legat. Consistenta trebuie sa fie de mamaliga mai moale decat suntem noi obisnuiti, sa curga din lingura. Cand e fiarta mamaliga (eu o fierb cam 40-50 de minute) se ia de pe foc, se adauga branza si se amesteca bine.

Crevetii:

cam 400-500 gr de creveti (spalati si scursi bine), o ceapa mica, usturoi, o felie de ardei gras (verde, rosu), un pic de telina verde - toate tocate marunt, sare si piper, un praf de ardei iute rosu, o lingurita de bulion, un sfert de cana de vin (alb, rosu, merg ambele), cateva linguri (4-6) de smantana de frisca, iar daca sunteti pregatiti sa riscati un atac de cord, si vreo 2 feliute de costita taiata marunt. Patrunjel si ceapa verde pentru presarat deasupra cand se pun in farfurie.

Costita se prajeste un pic pana lasa grasime, in care sa caleste ceapa un minut. Daca nu e costita se caleste intr-o lingura de ulei de masline. Se adauga ardeiul verde, telina si usturoiul si se calesc impreuna pana se inmoaie. Se asezoneaza dupa gust cu sare-piper-ardei iute, se pune bulionul si se amesteca bine, se pune vinul, se aduce la clocot molcom si se pun crevetii. Se fierb pe foc mic pana se fac rozalii (4-5 minute), se stinge focul si se pune smantana de frisca, se amesteca.

Se servesc crevetii peste mamaliga, ornati cu ceapa verde si patrunjel.
Astept multumiri pentru reteta. :))

Nobu

Cam de doua ori pe ani se intampla "saptamana restaurantelor", una din ocazii fiind in februarie (luna rece si la propriu si la figurat). O ocazie buna pentru cei care in mod normal nu-si permit restaurantele scumpe sa le incerce, cat si o ocazie pentru restaurante sa-si castige clienti noi. Pranzul la multe din ele este $24.07 iar cina $35 (la care se adauga, bineinteles, taxe, tips si orice comanzi pe langa meniul stabilit, cat si bautura). Exista un meniu special (ca la orice prix fixe) cu 3-4 optiuni pentru aperitiv, fel principal si desert.
Din cauza economiei proaste, anul asta saptamana a tinut vreo luna. Asa (si cu indemnul unei prietene) am ajuns si eu sa incerc faimosul restaurant Nobu.

Unul din cei mai buni bucatari japonezi, Nobu Matsuhisa si-a castigat faima internationala de multi-multi ani. I-am vazut in librarie o carte (mai mult de fotografie decat de bucate) iar prezentarea felurilor de mancare mi-a stimulat imaginatia atat de tare incat pentru mult timp, Nobu NY a fost varful listei de restaurante pe care le-as incerca daca (nu) ar exista conditii. Un minim-minimorum cheltuit pentru un pranz usor (dupa care nu pleci neaparat satul) ar fi de peste suta de dolari, de multe ori insa o cina atingand cam $300/persoana.

Dar sa trecem la meniul special. Am avut de ales dintre:

aperitive:
Salata de ciuperci
Salata sashimi cu sos Matsuhisa (numele chef-ului)
Pasta de sepie cu un usor sos de usturoi

entree:
Vita cu sos anticucho (frigarui Peruviene, marinate) sau teriaki
"Fish and chips" (stilul englezesc de peste si cartofi prajiti) in stil Nobu
Sushi asortat

desertul ales de chef

Si deci:

Pasta de sepie, care nu are nici un fel de pasta, ci sepia este taiata in asa fel incat inspira titlul. Cu ciuperci shiitake si sparanghel si ce-i mai fi fost acolo, sosul deloc usturoiat ci delicat. Probabil favorita mea.
Eu insa am ales salata sashimi, care dupa cum se vede a constat din salata si doua bucati de ton. Foarte buna calitate, dar ma asteptam sa zic macar in sinea mea "wow". Sosul este intalnit in orice restaurant japonez care serveste salata (adica orice restaurant japonez) dar mult superior - de obicei e apos si de o culoare oranj-neon. Insa nu a fost suficient sa-mi scoata acel "wow".
Fish and chips - pestele foarte delicat prajit in tempura, cartofii perfecti desi nu foarte crocanti, servite cu 3 sosuri (mi s-a parut excesiv pentru 6 bucatele de peste si tot atatia cartofi). Insa foarte bun. Eu mi-am luat sushi, iar asteptandu-ma sa fiu spulberata de calitatea pestelui. Iar asteptarile mi-au fost inselate. Nu spun ca nu a fost excelent, categoric de o calitate superioara, dar sincer ma asteptam la mai mult. Singura explicatie care o gasesc (si care ar fi rezonabila) este ca pentru pranzurile astea cu pret redus se foloseste peste de alta calitate decat in mod normal. Deci poate Nobu totusi trebuie incercat la pret intreg. :D
Desertul a fost super-excelent, ei l-au numit "pudding" de maracuja (fructul pasiunii) si cu o crema spumoasa, foarte usor aromata citric (posibil yuzu - ne-a spus ospatarita dar am uitat in secunda urmatoare) si un tuille extrem de delicat care adauga o a 3-a textura celor 2 creme de texturi diferite. Absolut magnific.

Am mai luat (inafara meniului) o supa udon care a fost dezamagitoare pentru ca o iubesc pe cea de la Sushi-ya si despre care voi scrie poate candva pentru ca merita un post special. Sincer, supa a ramas pe masa aproape intreaga.

Merita? categoric, da. Chiar daca nu a fost la nivelul asteptarilor mele, pentru $25 este un pranz delicios. Pana la urma, e vina mea ca am asteptat mai mult decat ar fi trebuit (nu asa ne dezamagim singuri in viata mai mereu? :D )

Nobu
105 Hudson Street
At Franklin St
New York, NY 10013
(212) 219-0500

Malaysian Street Food fair

Am ramas in urma rau de tot si incerc sa ma montez sa revin, sa am spirite mai bune fata de blogul asta. De-oi reusi sau nu, nu stiu. Dar vreau sa fac ordine in fotografii si sa le urc pe flickr, asa ca - daca tot fac asta, pot si sa scriu 3 cuvinte despre ele.

S-a intamplat in septembrie '10, intr-un spatiu extrem de mic, un minuscul triunghi de trotuar la intretaierea strazii 14 cu 9th Ave. Mai multe restaurante malaieziene au prezentat "mancare de strada" - noi avem covrigi si merdenele, ei au nasi goreng, satay si popiah. A fost si un mic spectacol cu frumoase dansatoare si costume, dar inghesuiala a fost asa de mare ca mi-e greu sa spun ca a fost distractie.

Pentru cei interesati, restaurantele au fost Fatty Crab, Laut, Nyonya, Betel, Spice Market si inca vreo doua. Una din mese a fost a celebrului chef Todd English impreuna cu un cunoscut chef de origini thailandeze.

Si deci, sa trecem la poze. :)

Devi - restaurant indian

Sunt in urma cu multe posturi, demult. Unul dintre ele ar fi de acum cateva luni cand am fost la un restaurant indian din Jackson Heights, genul de bufet asortat cu pret fix. Pana cand voi posta despre asta insa, trebuie neaparat sa scriu despre Devi.

Daca restaurantele din Little India sunt cat se poate de ieftine si casual, Devi e opusul. Desi mic, e superb decorat si destul de dureros scump. Dupa ce platesti sub $10 la un bufet din Mica Indie, e greu sa inghiti o nota de plata de 10 ori mai mare pentru mancare indiana - te intrebi, oare cat poate fi de buna sa merite? Conceptul la Devi insa este de "upscale indian cuisine" si deci, poate merita?

In primul rand sunt cam contra restaurantelor care ofera mini-portii - ma duc la restaurant sa mananc. Nu sa socializez, nu sa beau, nu sa pierd cateva ore. Sunt strict interesata in mancare si, mai ales daca imi place ceva, nu vreau doar 3 imbucaturi. In al doilea rand, preturile sunt cam mari pentru buzunarul nostru, chiar daca am zice ca o data, pentru o zi deosebita, am putea face efortul.

Noroc insa cu moda asta de websites care ofera un deal zilnic - Devi este inclus cateodata in oferte (de obicei 2 pentru 1). Noi am fost trimisi la Devi expres de o prietena careia i-a placut atat de mult restaurantul asta incat a considerat absolut necesar sa experimentam si noi. Si oh, boy! cat suntem de recunoscatori! Si mai mult ca sigur ca vom reveni la Devi, candva, la vreo zi importanta. Asa cum a fost acum, in ajunul aniversarii noastre.

Dar sa trecem la povesti.
Inainte de toate, decorul e superb. Ca mare fan al materialelor, broderiilor, sculpturilor in lemn indiene, pentru mine locul asta e un pic ca in 1001 de nopti. Un pic, dar suficient sa ma incante.

Apoi, serviciul este incredibil de atent. De la momentul cand am intrat in restaurant pana la plecare, am fost tratati perfect. Cu eleganta, respect, bunavointa - absolut asa cum ar trebui sa fie la orice restaurant - dar nu e.

Mancarea... and here I go :D

Am avut de ales, pentru fiecare, un aperitiv, o paine, o garnitura (cred ca asta ar fi traducerea in romana a unui "side dish"), un fel principal si un desert.

Imediat dupa ce am dat comanda ne-a fost adus un amuse-bouche din partea casei, o micuta chiftea de cartof cu ce-o fi fost prin ea, ca a fost foarte buna.

Am inceput cu sepie si crevete prajite (shrimp and calamari Masala Fritto Misto) cu un chutney din rosie cu maioneza si un scallop la gratar cu chutney din ardei copt si gem de portocala amaruie.
Totul gatit exact atat cat trebuie; calamari nici nu dadeau impresia de prajeala, sosul nu avea nici o tenta de grasime de la maioneza, iar fragezimea fructelor de mare perfecta in toate 3 instantele. Desi suna ciudat ca acompaniament, gemul de portocala amaruie taie din orice oroare de prajeala ai avea (este practic un condiment).

Oh, vai, si am uitat sa spun despre conopida manciuriana!!
A 2-a zi deja am cautat retete pe net pentru ea, e absolut superba! (o vedeti in poza cu scallopul la gratar). Mici florete de conopida (acum sa aflu ca e prajita, dar mie mi s-a parut doar oparita) intr-un sos dens cu o aroma pregnanta de rosie uscata la soare (sun-dried tomato). Am banuit ca are ketchup insa :D E nemaipomenita, zic.

Ca feluri principale, cotlete de miel (pentru care restaurantul este faimos) la tandoor cu chutney de para si cartofi sudisti, si balchao de crevete si scallop (balchao este o specialitate din zona Goa a Indiei, un sos ceva intre picant si muratura) cu salata Fattoush si paine kulcha umpluta cu parmezan si ceapa.

Salata care a acompaniat balchao destul de simpluta (da, ma asteptam la ceva mai deosebit), kulcha mai comandasem impreuna cu garniturile, iar cand vezi pe farfurie un crevete si un scallop... cam zici "hm...". Insa ambele foarte mari, iar sosul avea nevoie de salata aia simpla, si de un pic de paine. Foarte complex, nu foarte picant, iar crevetele si scallopul iarasi, gatite perfect.

Mielul... nici nu am cuvinte sa-l descriu. L-am comandat in sange (rare) si a fost perfect en pointe: desi rosu uniform, nu era o picatura de sange in carne. Gatit intr-un fel incat textura realmente era untoasa. Imi pare rau ca nu am facut o poza dupa ce am taiat intr-un cotlet, dar deja se racise prea mult si eram prea prinsa :D
Poate data viitoare :))
Cartofii sud-indieni mi-au adus aminte de cartofii nostri taranesti, bine asezonati, iar chutney-ul de para un condiment surprinzator de contrastant - si textural si ca aroma.

Cum spuneam, am ales ca paine (extra, nerealizand ca vine la balchao) o kulcha umpluta cu parmezan si ceapa, iar ca garnituri am luat o salata de bame crocante (okra crisps cu ceapa rosie, ardei rosu, coriandru verde si zeama de lamaie) si cartofi la cuptor cu chimen. Toate extrem de bune, dar din toate a ramas destul pentru ca eram deja satui.

Desertul a fost Black Forest Cake (blat de ciocolata cu crema alba si dulceata de cirese, pentru cine nu e familiar cu prajitura) care a venit intr-o versiune deosebit de fina si acompaniata de un bulgare de gelato (cred ca mocha, ne-a spus ospatarul cand ne-a prezentat farfuria dar am uitat) pe un crocant de bob de cacao (totul superb de bun) si kulfi - inghetata indiana care de obicei are textura de frisca inghetata, dar aici a fost foarte solida. Initial am fost dezamagita, ador kulfi, dar cand am incercat varianta lor am fost vrajita: nici o molecula de gheata nu se simtea ci era onctuoasa, usor topita pe limba. Laptele in care a fost prezentata era infuzat cu ceea ce banuiesc ca e apa de trandafiri, avea o aroma foarte delicata dar categoric prezenta.

Concluzia este ca intre Devi si restaurantele indiene din JH, diferenta este ca intre o mancare delicata si una mai... taraneasca. Ambele-s bune cat se poate si ambele au locul lor in lume.

Va las in compania pozelor, doar tineti minte ca toata frumusetea a stat in gusturi si arome.



Devi
8 East 18th Street (intre 5th Ave. si Broadway)

Revizitand Katz's

Pentru ca tot orasul arata mult mai urat decat pozele astea luate la inceputul zilei de 26 ianuarie...

(zapada a ajuns pana la genunchi, s-a mai topit, a mai nins, a mai plouat cu gheata, a inghetat zapada, s-a mai topit zapada, au crescut dealurile de saci cu gunoi, iar a plouat, iar ne asteptam sa ninga etc - yeap, toate astea in doar 2 saptamani)...

desi Manhattanul arata mai bine decat cartierele de peste rau desi nici acolo n-a fost curatat mai bine sau cu folos (dar traficul, si cel rutier si cel pedestrian, contribuie la disparitia zapezii)...

sa ne aducem aminte de Katz's Deli, unde inca se arunca cu rumegus pe jos ca pe vremea lui Pazvante...

unde inca e destul de plin de lume chiar daca afara burniteaza si e frig (desi, 40F/4C e mai cald decat in nenumarate zile din ultimele 2 luni)...

si unde sandvisul cu pastrami e inca la fel de bun, iar si ca de fiecare data (in ciuda zvonurilor rautacioase cum ca e mai mic, mai putin bun, mai nu stiu cum). Nu, nu e bun. E excelent. Moan inducing. :D (a se observa cat de neschimbat arata locul).

Natural Tofu - mancare coreeana

Am mai scris despre mancarea coreeana dar nu despre cei din cartierul nostru. Care de-afara nu arata a mare lucru, au un nume care suna vegetarian ("Natural Tofu") dar conform vorbei "pe-afara e vopsit gardul...", inauntru e surpriza.

Este un mic lant de restaurante (parca 3 sau 5 locatii) mult mai casual decat au de obicei coreenii (cunoscuti ca fiind destul de scumpi pentru mancare etnica), si tot neobisnuit este ca au un meniu scurt si concis. Cateva supe cu tofu, groase, satioase; cateva aperitive si cateva feluri principale.

Ca mai intotdeauna, dupa ce dai comanda aduc la masa banchan-ul - cateva sortimente de "gustari" care pot fi diferite de la vizita la vizita. In pozele de mai jos, banchanul e alcatuit din kimchi (care nu prea lipseste de la masa), o varza foarte picanta; muguri de soia, castraveti murati picanti, tofu asa numit uscat, o salata de alge, si intotdeauna o supa care e ca zeama de varza murata (doar ca foarte-foarte buna) cu cateva bucatele de castravete si salata chinezeasca in ea. Este foarte racoritoare si cateva linguri in timpul mesei spala eventuala iuteala a mancarii.

Aperitiv, pancake cu fructe de mare si ceapa verde (asemanatoare cu cea care am facut-o eu aici) doar ca mult mai mare. Feluri principale de data asta, l.a. galbi (intotdeauna pentru mine) - coaste de vita taiate foarte subtiri, facute la gratar si aduse la masa pe un pat de ceapa intr-un platou de fonta, si pui BBQ (pe care eu personal nu-l comand niciodata, mai curand as lua caracatita).

San Genaro Festival

Pentru 11 zile in septembrie, unul din cele mai vestite evenimente in oras este sarbatoarea lui San Genaro. Tinuta in Little Italy (ce-a mai ramas din ea, cele cateva strazi intre Chinatown si Soho de-a lungul strazii Mulberry) este vestita nu numai pentru insemnatatea care o are pentru italieni dar si pentru multimile de oameni care le atrage. De ce? pai sa vedem: restaurantele au voie sa-si mareasca terasele inzecit de la cele 3-4 mese ce le au pe trotuar de obicei; gasesti mai orice se gaseste la un balci: jocuri, inghititori de sabii si femeia elefant (si da, inca mai exista lume care da $2 sa le vada), mancare (mai mult sau mai putin traditionala), bautura "la metru" (si pastrezi paharul) si bineinteles si pe Sfantul Genaro il gasesti, alaturi de care sunt matanii in toate culorile curcubeului (chiar si in forma de inimioare roz) si statuete religioase.

Meniul traditional este format din carnatii italieni cu ceapa si ardei gras calite (prezenti multiplu la orice targ de strada), zeppole (mici gogosele), bracciole, ardei si vinete umplute (deloc asemanatoare cu ce stim noi), pizza etc. S-au strecurat si columbienii cu vita gen pastrama si porumb pe jar. Cofetariile s-au desfasurat din plin cu importuri cat si cu produsele casei. Un magazin faimos a facut un meniu fusion italo-chinez (apropos de Mica Italie fiind "inghitita" de Chinatown) dar la preturi de au cam stat cu mainile in san, pe cand altii nu pridideau cu comenzile.

Am incercat 2 feluri de scoici, pizza de la Motorino (alta pizzarie relativ noua dar care face pizza pe stil napolitan) - o Margherita cu Soppressata iute iar desertul l-am trecut cu vederea ( e totusi zona extraordinar de turistica si nu trimit pe nimeni sa manance in Little Italy). Exista gelato mai bun in alte locuri.

In concluzie, San Genaro poate fi distractiv cam o data la 10 ani. Cam atat iti trebuie sa uiti inghesuiala :D A meritat multe poze insa.

Zabar's

Azi va plimb prin alt magazin cu mancare, foarte deosebit de cele multe si drag mie cat se poate: Zabar's.

Povestea lui a inceput acum peste 75 de ani pe Upper West Side, intr-o piata la colt de strada. Un tanar evreu a deschis o taraba, visul lui fiind sa ofere cel mai bun peste afumat de pe piata - astfel incat clientii sa aiba incredere in el si sa revina. Si-a indeplinit visul, cu riscul unei reputatii de om foarte pretentios si dificil de satisfacut - asta ziceau angrosistii de la care lua marfa.
Dupa cativa ani, a cumparat piata unde isi avea taraba si Zabar's a fost infiintat. In ziua de azi, tinut de cei 3 fii ai lui si cativa nepoti, Zabar's e sinonim cu "peste afumat" si "selectie de branza" - si nu numai.
Magazinul pastreaza intentionat atmosfera de odinioara si e o excursie culinara de exceptie.
(*ca barfa: unul din feciori - Eli - a fost mai razletz din tinerete si dupa cateva incercari de afaceri nu neaparat neprofitabile, la un moment dat si-a facut magazinul lui pe Upper East Side. E cunoscut pentru fabrica de paine si desi nu pot spune ca nu-i merge bine magazinului lui, n-a ajuns niciodata la aprecierea care se da Zabar-ului original. In mare parte pentru ca preturile lui sunt un pic cam scandaloase).

Sute de branzeturi - si daca nu este de ajuns, inca un counter cu branza. Orice fel de somon afumat si alte cateva soiuri de peste, in ziua de azi afumate "in casa". Masline varsate, lapte de capra (nu usor de gasit in magazine), mancaruri gatite (de la supe si sandvisuri la strudel, toate facute "in casa"), soiuri de cafea rasnita la comanda, mancaruri kosher si sortimente de spaghete importate de la firme mai putin cunoscute, rafturi intregi cu zeci de optiuni pentru mustar, BBQ sauce, ulei de masline si otet balsamic, ceaiuri si dulceturi, ciocolati si biscuiti pentru aperitive, clatite rusesti si knishes evreiesti. La etaj un magazin cu vase si unelte de bucatarie capteaza atentia ca la muzeu, garantat gasesti ceva ce n-ai vazut in alt magazin.
Preturile? la unele sunt foarte o.k., la altele un pic mai scumpe decat in alte parti. Dar va las sa descoperiti singuri din poze.

*hint: fac sanvisuri de somon afumat cu bagels de la H&H (aflat pe coltul celalalt al strazii). Sau umple-ti cosul cu o branza si ce-ti mai pofteste inima si fa un picnic in Central Park. Peste drum de Zabar's e si un magazin de vinuri, daca asta ti-ar completa meniul. :)



Zabar's
2245 Broadway (at 80th Street)

Crocant de piersici - Peach crisp

Tot cu de-ale gurii, dar n-am mai pus demult o reteta si mi-e ca trece sezonul de piersici pana ma hotarasc eu. Asa ca iata:

Vreo 4-5 piersici coapte, decojite si taiate felii, se pun intr-un vas cu marginea inalta cam de 5 cm., bine uns cu unt. Orice amestec de fructe cu sambure merge, eu am avut piersici galbene si albe, am adaugat un mango care isi dadea duhul si o mana de afine - si n-am facut rau. Total sa fie vreo 600 de gr. de fructe pentru un vas de 9/9 (25cm/25).
Acum, partea cea mai grea: se amesteca 3/4 de cana de faina cu un praf de sare si o lingura de scortisoara si 2/3 cana de zahar. 125 de gr. de unt (1 stick) cat se poate de rece, se taie bucatele mici si se amesteca in faina cat se poate de repede. Amestecul sa arate cam ca nisipul ud, nu unsuros. Eu am pus si o mana de nuca zdrobita nu foarte marunt, dar nu este absolut necesara.

Se toarna deasupra fructelor si se baga la cuptor la 375F/190C (mediu-mare) 30-35 de minute, pana ce se arameste frumos. Stiu ca-i cald, dar de-aia sunt bune cuptorasele electrice vara.

Se serveste la temperatura camerei, cu frisca sau inghetata de vanilie. Sau simplu, ca e delicios oricum o dai. E genul ala de desert traditional american la care te uiti (sau auzi de el) si zici yuck! pana ce-l incerci, dupa care iti schimbi parerea.
Si bun cand ti s-a strepezit stomacul de atatea piersici ori prea crude ori prea zemoase :D

Roll 'n' Roaster

Am mai scris despre Sheepshead Bay, dar doar de curand am descoperit un loc cu mancare care mi-a placut mult.



Este fast-food dar pe stilul de "Old New York diner", cu mese de formica si separeuri tapitate in vinilin rosu, cu meniu simplu si servire eficienta. (Ah, si semnul din poza de mai sus, cu ospatarita pe role? priceless). Ce-i deosebeste de restul este sandvisul cu roastbeef (pe care-l poti comanda in sange, mediu sau bine facut).

Simplu, neincarcat de salate trecute de prima tinerete si rosii inca imature, insa-l poti acompania cu onion rings si cheese fries (in cazul nostru) sau salata, cartofi dulci la cuptor, mozzarella sticks sau ce te atrage in meniul de sides.
A, si chifla este inmuiata in sucurile de la friptura. Iar friptura este groaznic de frageda. Am fost impresionata si cu ceapa prajita (dupa care nu ma omor in principiu). Cartofii au fost... draguti, neobisnuit taiati rotund si deloc rai. Dar roast beef-ul m-a impresionat cel mai tare. Si pretul e decent, comparabil sau chiar mai mic decat un burger de duzina (si carton).

Solstitiul de vara

Da, stiu, a trecut si sunt vesti vechi dar n-am avut timp. De fapt, am posturi care asteapta de doua luni, saracele. Insa e vara si nu prea stau pe-acasa - fie cu munca, fie cu treburile sau distractia, asa ca nu ma plang. Doar as vrea sa am mai mult timp sa ma ocup de blog.

Luni am aflat de un mic eveniment tinut in Astoria, NY - adica in vecini. O zi superba, n-am putut sta acasa sa pun aspiratorul si sa spal rufe.
Socrates sculpture park este un mic parculet care se crede studio de sculptura. In '86 era o groapa de gunoi, astazi este ce se vede. Cu privelisti frumoase la silueta Manhattanului de nord, lucrari de arta mai mult sau mai putin interesante (c'mon people! un bolovan este lucrare de arta? nici nu l-am pozat. Hai, un zid cu cioburi de sticla infipte deasupra macar te face sa te gandesti ce vrea sa insemne).

Pentru solstitiul de vara s-a organizat o mica sarbatoare cu muzica, dans, face painting (si pentru copii cat si pentru adulti), crafts pentru copii, un ritual (pagan, fie vorba intre noi - dar nu a impiedicat un mare grup de oameni de diverse religii sa participe), carnati de la un bar german de cartier... o sa le vedeti pe toate in poze (si un mic filmulet cu un comic/muzician care m-a facut sa ma gandesc la cat e de naspa sa razi de unul singur). Am stat pana la apus si nu regret nici o clipa petrecuta acolo.
Fuck laundry!

Sushi rusesc

Nu l-am poreclit eu asa ci e numele sub care e vandut la Cherry Hill. Bucatele foarte fragede de peste proaspat si peste afumat, crab (fals, din pacate- singura nota proasta), salata verde si un pic de creme fraiche, rulate intr-o clatita care apoi e taiata pe diagonala in doua si decorata cu icre de somon.
O idee excelenta pentru un aperitiv, este absolut delicios.
Mi-am zis ca se califica drept food porn.

Hester Street Fair

Si daca dai coltul de la Doughnut Plant pe Essex St. si mergi vreo 50 de metri spre Hester St., dai de Hester Street Fair. Deschis de doar cateva saptamani (doar sambata si duminica) intr-un spatiu mic intre un parculet si o cladire, pe locul unde pe la sfarsitul anilor 1890-inceputul anilor 1900 se afla ghetto-ul evreiesc si piata de peste (aici un filmulet al lui Thomas Edison datat 1903 care arata ce insemna comert la vremea aia).
De ce se numeste Street Fair, nu stiu. Mai corect ar fi fost Flea Market dar probabil ca le-ar fi jignit sufletul de artisti. Cativa vendori de vechituri (adevarat, in conditie foarte buna), cativa artisti care pun mare pret pe arta lor (de exemplu, un firicel de argint stramb dar in forma de inel se vindea cu $135) si cativa vendori cu de-ale gurii.

O firma care importa ulei de masline si otet balsamic care probabil ca fac piciorul mic la cat de pretioasa e fiecare picatura; o firma de cafea care e destul de vestita in lumea cafegiilor pentru cafeaua importata direct si prajita chiar de ei; doi tinerei care fac macarons de doua ori mai scumpe decat Payard; o alta firma care face cookies si placinte, iar alta paine (care arata bine dar nu-mi vine sa o cumpar cand o vad asa, stand in aer liber pe mesele de langa parcul unde se joaca mingea); o toneta care vinde snow cones (gheata pe care se toarna sirop de diferite arome); vreo trei restaurante din cartier despre care n-am auzit niciodata nimic, nici de bine nici de rau (unora le-am gustat un taco foarte inventiv si modern) si vreo trei vestite: An Choi, care face banh mi (tot pe stil modern), unul din Brooklyn - Mile's End se cheama, care face smoked meat ca la Montreal si care acum importa si vestitele bagels de Montreal (vandute la targul asta cu somon afumat daca asa doresti) si Luke's Lobster din E.Village (care Luke a venit la NY sa se studenteasca si facandu-i-se lui dor de homarii pescuiti de tatane-sau, s-a gandit sa deschida o afacere ca poate asa mananca si el gratis. Homarii vin direct din Maine in NY impachetati sub vid si-s foarte proaspeti si buni. Iar lobster roll-ul lui Luke este servit fara maio si telina, sa poti simti dulceata marina a carnii. Scump dar face, e superlativ - si il prefer celui cu maioneza. In poza e insotit de o jumatate de roll cu carne de crab, si el excelent).

Daca am omis ceva, vedeti si voi in poze. Cred ca e cate ceva pentru toata lumea ;)

Ziua gogosii - Doughnut Plant

Pentru ca maine, vineri, este National Doughnut Day (vorbesc serios, si daca cititi link-ul de pe wiki veti afla ca nu a fost inventata de vreun mancacios, HA!), am zis sa notez vizita la Doughnut Plant.

Cine ma cunoaste stie ca nu-mi plac gogosile americane. Nu stiu daca in 10 ani am gustat (si gustat, nu mancat) din vreo doua. Cand (fortata de imprejurari si de obicei pentru cafea) mai intru intr-un Dunkin' Donuts, imi tin respiratia cat pot de mult - mirosul de ulei/dulce/whatever imi provoaca repulsie. Uneori simt mirosul si cand trec pe langa un magazin de-al lor, atat de sensibila sunt. Sa fie mai mult de 10 ani (pot localiza in timp pentru ca magazinul era la baza unuia din Gemeni) cand am incercat o gogoasa de la prea-vestitul si slavitul Krispy Kreme (alt lant de magazine de-aici, mult mai tanar decat DD): nu mi-a placut nici aia. Mi-am zis ca nu-mi plac mie gogosile americane si gata.

Dar... la fel de bine, cine ma cunoaste stie ca nu voi refuza sa incerc ceva ce in principiu nu-mi place, daca aud vorbe de bine. Si de Doughnut Plant am auzit numai de foarte bine (singura plangere fiind ca sunt scumpi - la care eu zic: daca merita, face).
Si am tot planuit ani si ani ca voi ajunge sa-i incerc, problema fiind ca sunt intr-un colt de cartier unde nu prea am drum des. Mai ales dimineata (ca aud ca dupa 2-3 pm nu prea mai au cele mai bune sortimente).


Gogosile astea americane se fac in doua feluri: cu drojdie (yeast doughnut) si fara (care se cheama cake doughnuts). "Fabrica" asta de gogosi face cateva sortimente din fiecare, cu umpluturi mai mult sau mai putin traditionale. Gemurile si cremele folosite la umpluturi sunt facute de ei, ciocolata care o folosesc este de cea mai buna calitate, si vorba umbla ca se vand asa de repede ca ai sansa maxima sa cumperi gogosi abia scoase din cuptor - ceea ce se recomanda, bineinteles. Desi trebuie sa spun ca noi le-am mancat dupa cateva ore dupa ce le-am cumparat si tot am fost foarte impresionati.

Am incercat 4 doughnuts: glazed (cu ciocolata) si creme brulee (umpluta cu creme brulee, of course, dar micuta) din cele cu drojdie, si blackout (super-ciocolatoasa) si carrot cake. Toate foarte bune dar mi-a ramas gandul la carrot cake si musai sa ma intorc sa o mai incerc o data, ca poate doar mi s-a parut :D Pentru iubitorii de ciocolata insa, blackout e the bomb.

Cu scuze ca n-am inca poze close-up si cu promisiunea ca data viitoare voi incerca sa nu le mananc inainte sa le pozez.

p.s. pentru NY-erii mei care n-au fost inca la DP si vor sa se duca: desi numele implica o operatie de anvergura :D magazinul este extrem de mic si are un mic counter unde se poate sta si o banca afara, dar atat si nimic mai mult.

Culinary Institute of America

Postul este dedicat lui Cristi (stim noi de ce) si desi urma sa apara mai tarziu, am apucat sa-i spun ca am o surpriza pentru el saptamana asta. Cum saptamana se incheie curand, n-am avut de ales. Sper sa-ti placa, Cristi :)

Dat fiind ca prima vizita la Culinary Institute of America a fost un esec si ca a trecut ceva apa pe Hudson de-atunci, intr-una din zile am hotarat sa-i vizitam iar.
Am plecat de-acasa pe o vreme superba, ca dupa o ora pe drum sa ne prinda o ploaie furioasa - care s-a oprit spectacular chiar cu un minut inainte sa intram pe poarta.
Am regasit totul la fel de incredibil de curat si frumos si de data asta, deschis.

Cateva cuvinte despre ce inseamna CIA: este cea mai faimoasa si respectata scoala de bucatari din America. Cu sedii in California, Texas si upstate NY, a dat lumii o multime de bucatari vestiti (Sara Moulton si Tony Bourdain au invatat la CIA). Cu un campus imens, cladiri rezidentiale pentru studenti, teren de fotbal, cinema, centru de recreatie etc, strazi cu nume de ierburi, asezata pe un deal cu vederi superbe la rau, te cam face sa crezi ca-si merita banii (cam intre 25 si 30 de mii pe an). Are cinci restaurante: unul francez-modern (numit dupa celebrul Auguste Escoffier), unul italian si unul american (toate trei mai elegante) si doua cafe-uri. Am ales Apple Pie Bakery Cafe care se afla in cladirea principala, Roth Hall.

Ne-a fost greu sa alegem ceva, totul pe meniuri suna tare bine si tot ce am vazut in vitrine arata superb. Ne-am abtinut de la a cumpara prea multe si am luat o supa-crema de conopida la cuptor cu un choux umplut cu o crema lichida de branza, o supa de ceapa (mai frantuzeasca decat orice am mancat la Paris), un quiche cu ceapa caramelizata si bacon (absolut afumat), si un sanvis cald pe stil Reuben, cu corned beef si branza Gruyere, varza murata si mustar pe paine sourdough. Acompaniat de russian dressing si cartofi prajiti (nu mai e nevoie sa spun cat de perfecti... si se vad granulele de fleur de sel pe ei?)
Bineinteles ca am cumparat mai mult decat am putut manca, in mare parte sandvisul a plecat la pachet cu noi. Dar nu ne-am abtinut de la desert pentru ca totul arata atat de demential ca ne-ar fi ramas gandul acolo. Am ales o prajitura numita Chocolate XS.

Trebuie sa revenim pentru ca vreau sa incerc bahn mi-ul lor, sau chicken pot pie? sau macaroni & cheese? lo mein salad (lo mein, edemame, scallions, snow pea, red pepper, roasted peanuts, bean sprouts, shiitake mushrooms, cilantro, dressed in peanut oil vinaigrette, served with a lime wedge). Sau crisp fried cheese (with spinach, red onion, bacon, mushrooms and warm bacon vinaigrette)? bine, o sa ma opresc aici.

so... la poze atunci.

Dulce de april

Cateva poze promise - prajiturile de ieri de la Cannelle Patisserie (despre care am mai scris aici acum ceva timp). Au mai schimbat un pic din repertoriu dar calitatea a ramas aceeasi si ramane cofetaria mea favorita in NYC (dupa ce Payard a inchis anul trecut).
Si liliac in floare. Deja. Magnoliile si-au scuturat in mare parte florile. As zice ca florile au o luna in avans anul asta, din cauza caldurii care a fost (si nu ma plang deloc, in caz ca asa dau impresia). Posibil ca Sakura Matsuri sa aiba ciresii deja trecuti pe mai 1-2, cand se va tine anul asta.

Prajiturile sunt: Paris Brest, Mousse de ciocolata alba si neagra, Mango-kiwi, Espresso si Nuca de cocos-ananas.

Kyo Ya

Kaiseki: un tip de arta care imbina gustul, textura, culoarea si felul cum este prezentata mancarea.[...] Numai ingrediente de sezon sunt folosite si preparate in moduri care tintesc sa le maximalizeze gustul. Preparatele sunt prezentate cu grija pe vase care sunt alese pentru a le spori atat tema sezonala cat si felul cum arata, [ele] fiind frumos aranjate si impodobite, de multe ori cu frunze, flori sau decoratii comestibile [...] (wiki)

Kyo Ya este un restaurant kaiseki din East Village care este cotat ca unul din cele mai bune (daca nu cel mai bun) restaurant japonez din New York. Am fost invitata de o prietena care a vrut sa sarbatoreasca o reusita destul de extraordinara (aceeasi draga de L. cu care am fost si la Chinatown Brasserie, si careia ii doresc si alte reusite, stie ea ce zic :P, plus ca ador sa aud "ai avut dreptate" hihi). Si ce seara memorabila am avut :)

Desi facusem rezervare ca sa stam la masa, am optat sa stam la bar si ne-am bucurat de alegerea facuta. Am primit multa atentie, ni s-a explicat fiecare fel de mancare - ce este, cum se mananca (de ex., ariciul de mare trebuia pus pe o foita de nori si impaturit in ea), iar cand am intrebat daca pot poza, nu numai ca mi s-a raspuns "da, desigur" cu mult entuziasm, dar cand aducea o noua farfurie mi-o pozitiona pentru poza :)) Super servicii, nimic mai putin decat ma astept de la japonezi.

Deci, de vazut in poze, nu neaparat in ordinea asta:

Miel pe stil Hokkaido cu sos bbq japonez
Orez Cincisprezece graunte
Caracatita (baby) cu legume si sos de soia
Sashimi de ton si arici de mare cu nori (foite de alga)
Tipar afumat de casa (probabil cea mai frumoasa prezentare, in frunza elegant impaturita) cu tulpina de telina si sos miso
Limba de vita marinata si gatita (sic!)
Piept de porc slow cooked (antonim pentru fast food :D) intr-un sos de soia
Chiftelute de mousse de creveti cu legume si rice-crispies
Piept de rata acompaniat de ceapa si ridiche, limeta, mustar, chives si un fruct pe care l-am gustat in premiera (si tocmai bine ca amandoua am uitat cum se cheama - ....momo)
Black cod marinat in miso cu radacina de brusture si ceapa marinata (si el acompaniat de un ....momo care a disparut inainte sa fac poza :)) )
Creveti si crab cu legume

Si da, a fost foarte multa mancare, aproape prea multa.




Kyo Ya
94 E 7th St la 1st Ave
East Village, NY