Pizza, pizza, pizza

Si cum adica in 3 ani de blog nu am scris niciodata despre pizza? poate cel mai semnificativ import american, mancarea care este mai populara in America decat in Italia (isi mai aduce cineva aminte de episodul din Familia Bundy cand Al a propus sa manance de 4 iulie ceva traditional... "like pizza"?)?
Cand spun cuiva ca n-am mancat pizza in ultimii cinci ani primesc priviri neincrezatoare, uluite, socate. Caci da, nu iubesc pizza. Lucru care s-ar putea sa se schimbe insa curand, asa cum s-a intamplat cu burger-ii - pentru ca nu ma incapatanez sa nu mananc un anumit lucru, ci sa nu-l mananac decat daca este absolut delicios.

Explicatia pentru care nu-mi place pizza este ca aproape in totalitate este paine gadilata, si de cele mai multe ori gadilata grosolan, cu sos de rosii din conserva si pseudo-parmezan ras acum un mileniu, sau pepperoni care nu se strica niciodata s.a.m.d.
Adica ingredientele sunt mult sub o calitate acceptabila. Cat despre blatul pizzei, nici nu mai vorbesc - da, e blat de paine, dar trebuie sa aiba gust, trebuie sa faca o crusta si sa prinda culoare (ba chiar sa fie ars in locurile care se imbaloneaza nesimtit), trebuie sa aiba o anumita grosime sau subtirime, in functie de stilul pizzei.

Caci avem o groaza de stiluri de studiat - nu numai originalele pizza romana, siciliana si napolitana, dar in America avem pizza newyorkeza, hawaiiana, de Chicago si New Haven, de St. Louis si Detroit, californiana si chiar mexicana. Respectul meu se indreapta catre pizza napolitana, care dupa perceptele ce au fost facute reguli de catre Associazione Verace Pizza Napoletana, trebuie sa nu aiba mai mult de 3mm grosime, intinsa de mana fara ajutorul facaletului, trebuie sa fie coapta intr-un cuptor de piatra cu foc de lemne si chiar ingredientele trebuie sa fie anume.

Intorcandu-ne insa la New York, unde pizzeriile abunda iar clientii sunt dornici sa bata cale lunga si sa astepte la cozi pentru o pizza buna, in ultimul an s-a nascut fenomenul pizzeriilor care ori se straduiesc sa fie traditionale, ori forteaza un pic aspectul traditional, impingandu-l spre ceea ce se numeste in randul gurmanzilor si traditionistilor, neo-pizza. Mi-a fost starnit interesul dupa ce am citit nenumarate cronici si pareri, am vizionat o multime de fotografii si iata ca intr-un sfarsit am facut pasul: am decis sa incerc pizzeria numita Company (sau Co.), deschisa abia de cateva luni (pe 2 ianuarie) de Jim Lahey, cel care a innebunit globul pamantesc cu reteta lui de paine neframantata

Am inceput cu un trio de paine prajita cu salata de vinete (care surprinzator avea ghimbir proaspat, o combinatie care mie mi-a placut foarte mult), fasole pinto (ca o mancare de fasole dar atat de complexa ca ne-am cam chinuit fara succes sa descifram aromele, trebuie sa mai mergem sa mai incercam ;) ), si ardei copti. Toate trei absolut incantatoare.

Ham & cheese - pecorino, gruyere, buffalo mozzarella, prosciuto, chimen
Amestecul de branza este perfect, prosciuto se topeste in gura, blatul este crocant dar chewy (iar ne lovim de termenul asta care nu stiu sa-l traduc). Superb.

Popeye - spanac, usturoi, piper, pecorino, gruyere, buffalo mozzarella
Probabil ca arata ca cea mai neapetisanta dintre cele 3, un vraf de spanac tanar inghesuit-invalmasit si ars pe ici-pe colo, acoperind aceeasi combinatie de branzeturi de mai sus. Cum as putea sa descriu fragezimea spanacului (care printr-o minune este gatit atat cat trebuie)? sa nu mai spun cum se marita gustul lui cu branza care e topita dedesubt si se prelinge untos pe barbie... oh, joy!

Flambee - ceapa caramelizata, costita afumata, parmezan, buffalo mozzarella
Intre dulceata cepei caramelizata si sarea costitei plus un pic de gust de afumatura, balanta de arome e perfecta.

Care a fost preferata? Unanim s-a ajuns la concluzia ca toate trei au fost superlative in felul lor. Cea care pe mine m-a surprins cel mai tare (si am mancat 2 felii) a fost cea cu spanac. Sunt sigura ca voi reveni la Co.

Inca o poza, just for the heck of it. :))





.