Pasienta - I

Pentru că nu-s prea vorbăreaţă zilele astea, transcriu iar câteva cuvinte vechi. Total fictiune, orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare. Feel free to ignore for the next few days.

PASIENTA

Dama de ghinda

“E ca si cum l-am pierdut intr-o prapastie neagra” – a gandit pentru un moment. A cautat sa vada in intunericul ei si sa-i inteleaga adancimea. “Cum as putea sa regasesc ceva in bezna asta infricosatoare? Cat de departe poate fi si cum as putea sa-l readuc la suprafata? As vrea sa pot, tare mult as vrea sa reusesc…” Si-a amintit un refren de cantec drag candva: "Sambala, sambala/Cat as vrea de-as putea sa vreau/Ce-as putea sa vreau de-as putea..."

Mecanic, a lasat banda adeziva a ciorapului sa-i loveasca pulpa cu o ciupitura delicioasa. “Inca simt”. Gandul i-a pus un zimbet sardonic pe buze. “Bineinteles ca simt.” S-a ridicat in picioare si s-a imbracat privindu-si in oglinda trupul care i-a fost atat de indiferent in ultima vreme. Si totusi l-a imbracat cu grija – fusta neagra, stramta, simpla, decent acoperind genunchii. Apoi bluza de matase, catifelata si racoroasa. A inchis mansetele, i-a aranjat gulerul si a considerat pentru un moment daca sa lase doar 2 nasturi deschisi. “Ce diferenta face?” Si-a intors spatele la oglinda si si-a alunecat picioarele in pantofii negri cu toc. Si-atunci, ca o scanteie, o amintire. Un jilt din lemn bogat sculptat si tapisat in catifea rosie, din care ea, imbracata la fel ca azi, se ridica cu o miscare felina si priveste cu incantare la gradina din jur: copacii inalti care expira cantec de pasari, lumina soarelui razbind prin frunzisul des. In stanga, un zid de piatra cu o arcada care lasa sa se vada o vale departata unde sunt multe case albe cu acoperisuri caramizii, oras scaldat in lumina blanda a soarelui de primavara. Ce pace… “Prostii. Ce ar fi cautat jiltul ala in gradina?” O ultima privire fugitiva in oglinda si decide ca perlele sunt de prisos. Le scoate in drum spre usa si le arunca pe o bucata de mobila. Agata geanta din mers, verifica fugitiv daca are cheile si iese din casa cu mers sigur, stiind ca odata ajunsa in strada va fi privita cu invidie de femei si cu admiratie de barbati. Un val de voci demult uitate ii vin in minte, toate repetand acelasi lucru ca un ecou: “nu esti frumoasa, dar ai ceva… je ne sais quoi…”

“Nu vede oare nimeni abisul din mine? Nu intelege nimeni?” Iese in lumina zilei si isi pune ochelarii de soare cu un gest reflex. “Acum au o scuza sa nu vada”. Zambeste si se gandeste ca diseara, in liniste, va cauta din nou.