Pasienta - II

...In casa...

Doar “Sonata lunii” se aude in linistea noptii, note ca picaturi de ploaie pe un acoperis de tabla. Priveste in jur si ochii i se umplu de culoare: rosul draperiilor grele de catifea cu ciucuri complicat impletiti din fir auriu, movul salului Indian aruncat pe bratul canapelei de piele roscata, nuantele de oranj si galben ale lumanarilor adunate pe talerul auriu. Mobila este un amestec de antichitati si piese moderne – si remarca a mia oara cum liniile simple ale mesei joase si comodei contrasteaza cu brocartul ros al scaunului de epoca si cu rama incarcata de arabescuri aurii ale oglinzii ce ocupa mare parte dintr-un perete. De fiecare data cand isi surprinde reflectia in oglinda al carui argint e crapat si innegrit, se intreaba cate chipuri s-au oglindit in ea – cate povesti de dragoste si lacrimi a vazut oglinda asta, si cate suflete ca Dorian Gray au reflectat apele ei… De ce nu-si poate imagina fericire in fata unei oglinzi? “Cine isi zambeste siesi? Ar fi un gest ridicol.”

Apartamentul e nou, construit de cativa ani pe o colina la marginea orasului, unul din blocurile moderne care tasnesc din pamant ca turnuri de sticla cu zeci de etaje. I-a placut privelistea vazuta de la geamuri – doar cerul e afara la o prima vedere. Ca sa vezi orasul trebuie sa vrei sa privesti in jos. Zgomotul masinilor nu ajunge pana sus, peretii sunt antifonati bine, o izolare perfecta. Se simte protejata de restul lumii si asta a vrut – un loc unde sa se simta imbratisata de puful singuratatii. Este de ajuns ca in timpul zilei trebuie sa interactioneze cu oameni – zambet tamp de marioneta pe buze, amabilitate dupa ultima litera a politetei impusa de o societate la fel de falsa ca si zambetul ei.

Stinge luminile si lasa doar lumanarile arzand, reflectia focurilor lor multiplicata de oglinda. Lumina calda si tremuratoare. Se duce in dormitor si cu placere se intinde pe patul cu cearceafuri de satin, un fior rece la inceput, apoi caldura ei trece in asternuturi… Incearca sa nu se gandeasca la nimic dar amintiri ii cotropesc mintea ca in fiecare seara – amintiri care de mult ar fi trebuit uitate. Nu le cheama niciodata, vin singure cu incapatanare, ca si cum nu trebuie sa le uite. Inchide ochii si incearca sa inspire lumina dulce din jur ca pe un parfum. “Si daca amintirile astea ma pot ajuta? Unde e legatura? Cum pot intelege?” Adoarme pe nesimtite, si se viseaza pe o plaja cu nisip alb si vegetatie salbatica. Este asezata pe un crampei de verdeata, copacul la umbra caruia sta isi intinde crengile ciudate spre mare. Simte o prezenta si isi intoarce privirile spre poteca din spate. Nu l-a mai vazut niciodata dar stie ca e acolo pentru ea, ca un spirit, ca un inger protector. “Am sperat sa vii, sa-mi spui: ce trebuie sa fac?” El ii zambeste cu blandete, isi intinde mana a asteptare. Se ridica cat poate de repede si cand se intoarce spre poteca descopera ca nu mai e nimeni acolo…