Pasienta V

...Pe curand…


Se uita in urma si admira desisul padurii… Observa fiecare copac ca pe un prieten drag, ca pe o amintire. Retrai senzatia de putere care a simtit-o cand pe drum a imbratisat cativa dintre ei. Dar si teama care a simtit-o cand in spatele trunchiurilor puternice nu se vedea decat o adancime neagra. Isi aminti de luminisurile unde a poposit si unde s-a intins pe iarba umeda sa priveasca soarele clipind printre frunzele copacilor, in dansul lor continuu parca povestind cu glas bland intamplari auzite de la vant…

Doar cativa zeci de pasi si se gasi la marginea padurii, in lumina trandafirie si calda a apusului de soare. Se descalta, isi lua incaltarile in maini si se juca cu degetele picioarelor in pamantul uscat, simtindu-l ca pe ceva viu.

Inca putin si poteca pe care venise se oprea brusc intr-un cerc prafos, dupa care se despartea intr-o multime de drumuri ce brazdau terenul arid ca raze de soare, raspandite ca un evantai spre orizont.

Se aseza jos, netinand cont de praful gros. Privi atent la drumurile din fata sa, cautand sa gaseasca un semn. “Toate arata la fel de aici… Ca in povesti. Dar acolo erau doar trei.” Privi desenul complicat al soarelui si norilor, admira fiecare nuanta a apusului, incerca sa vada unde se intretaie acestea, cum curg una intr-alta… Incerca sa inspire culoarea, sa-si umple plamanii cu albastrul cerului, stiind ca in curand va veni noaptea. Isi imbratisa genunchii si mai privi odata cararile din fata, minute in sir - fara rost, stia asta.

Cand soarele a ajuns doar un semicerc la orizont, pierzandu-si evident din putere, s-a ridicat, s-a desprafuit absenta. A facut cateva piruete cu bratele larg intinse in laturi si a decis sa ia drumul in fata caruia se va fi oprit. Un drum oarecare. Si-a incaltat pantofii si, zambind ca un copil ghidus, s-a indreptat spre orizontul care parea atat de aproape…