Reqviem pentru doi mici

Am vazut deci episodul cu beleaua si nu pot sa spun ca m-a ofensat. A fost prost facut, Bourdain si compania au facut alegeri mai mult sau mai putin proaste, dar nu l-am gasit deloc ofensiv. Chiar m-a amuzat sincer. M-a ofensat mai mult postarea lui in blog, unde sustine ca mancarea nu i-a placut (pe film nu a parut ca i-a displacut, ba chiar au contraire ) in acelasi timp sustinand ca nu o sa minta. Well, dupa mine, ori s-a prefacut in timpul filmarii, ori a mintit pe blog.

As vrea sa zic doar "well, cu o nevasta italianca si un ghid rus, ce idee credeati ca avea AB despre Romania?", dar totusi, cateva comentarii despre anumite faze:

- locul cu mici - unii romani sustin ca nu avea ce sa caute acolo. Ba sa ma ierte cine-o vrea, dar locul ala exista si daca esti calator, roman sau nu, si-ti vine un damf de mici, nu trebuie mult sa te faca sa ignori dugheana. Micii se pare ca au fost buni, deci care e problema? Nu sunt nici de acord ca trebuia sa manance numai la restaurante fancy-shmancy, nici nu e stilul lui si nici al show-ului. Si i-a mancat exact asa cum trebuie, ca o gustare.

- Jaristea - cand am vazut locul ala prima data va jur ca reactia mea a fost "WTF??" cu ochii cat cepele. Pentru ca mancarea arata decent si se pare ca e si buna, m-am mai linistit - dar shtickul proprietaresei este de spitalul de nebuni. Daca sunt printre voi carora va place ce face cucoana, n-aveti decat, a chacun son gout. Eu nu stiu daca sa plang sau sa rad si nu stiu cine si cum m-ar convinge sa merg la carciuma aia. Daca madama ar fi imbracata normal, as fi in stare poate sa-i iert veleitatile de judecatoare.

- despre Dacia inchiriata - clar faza facuta pentru spectacol. Intrebarea mea este daca Zamir era chiar asa "ranit", chiar l-ar fi lasat sa mearga in caruta dupa ce i-a lasat Dacia in drum? Ma indoiesc profund.

- despre oribilitatea de spectacol de la Motelul Dracula - fratilor, locul ala exista si nu e vina lui Bourdain. Ca a ales sa fie acolo in loc de alt loc boring si vazut in reclamele Ministerului Turismului, e treaba lui.

- Zamir - o multime de lume s-a atacat ca a venit cu un rus ca "ghid". Fiti realisti oameni buni, sunt convinsa ca au fost si romani pe langa ei ca sa le traduca la nevoie. Mie Zamir mi-a placut, m-a castigat la Motelul Dracula unde, in loc sa stea pe scaun si sa para plictisit ca musiu Bourdain, a intrat in joc si s-a amuzat cat s-a putut. Nu stiu daca as fi avut aceeasi pornire in locul lui, asa ca-l admir. Good sport. In alta ordine de idei, ganditi-va ca majoritatea turistilor straini in Romania nu au ghid (decat poate sub forma de carte) si se descurca cum se poate. Si ce daca e rus? era mai bine daca era ungur? ca erau in Transilvania doar. Ideal, ar fi trebuit sa fiu eu ghid, dar sincer nu cred ca puteam sa ma imbat ca Zamir. Adica, as putea, dar... well, you get it.

- despre ce s-a intamplat la Curtea Veche, Vlad (unul din romanii care se pare ca l-au insotit) spune ca Bourdain a refuzat sa ceara permis de filmare dar a insistat sa mearga totusi acolo. Pai hai s-o zic: oricum a fost, cei de-acolo s-au/ne-au facut de cacao cu cererea lor ridicola de 10 euro/metru patrat (metru de ce? de film? de teren filmat?) Mie asta mi-a sunat a "merge si fara permis dar iete-te ce ocazie avem sa-i fraierim pe-astia de niste bani, poate ne luam masina azi pe spinarea lor ca e straini si nu stie". Well, mai mare jena. Daca o tineau simplu pe "ne pare rau, nu se poate fara permis" foarte probabil ca nu ar fi fost un incident de pus in show.

- Nimic rau nu am vazut cu Sapanta si vizita la familia in Maramures. Dar aici e faza care ma deranjeaza cel mai tare postarea de blog a lui Bourdain - spune ca romanii nu au fost prietenosi, ceea ce mi se pare nesimtire pentru ca a fost primit cum se poate mai frumos acolo (si nu ca suntem noi asa prietenosi cum ne place sa credem, ca nu suntem). Era plictisit, era plin de nervi banuiesc din cauza betiei lui Zamir, dar familia respectiva nu merita asa nerecunostinta. BTW, l-am adorat pe pusti, Catalin, care mai ciugulea cate o bucatica de sorici in timp ce tata-sau ciopartea porcul :) Fain flacau!

- Alta chestie care m-a enervat pe blog a fost despre mancare, cum ca e simpla si primitiva. Destul de sub centura lovitura. Pe film a zis ca e simpla dar complicat de facut (acum, intelege fiecare ce vrea de-acolo dar nu mi s-a parut ceva negativ). Dar cand citesc atatea pareri despre cat de grozava e mancarea romaneasca, imi vine sa zic cat pot de elegant "hm... not really". Si banuiesc ca trebuie sa ma explic. Imi place mancarea romaneasca in sensul ca am crescut cu ea, sunt primele gusturi dezvoltate. Dar odata ce incepi sa mananci din bucatariile altor popoare, incepi sa intelegi ca 1000 de calorii si un atac de cord pe jumatate de farfurie nu inseamna unica optiune delicioasa. Avem o bucatarie decenta, dar nici pe departe asa grozava cum ne place noua sa credem (trasatura nationala si asta, probabil va avea postul ei vreodata)

- Cel mai tare ne-am facut de cacao pe blogul lui Bourdain, nu pentru faptul ca am luat atitudine ci pentru ca am facut-o la manie. Multi care au scris acolo au folosit injective in pur spirit romanesc (iarasi, subiect de atins foarte probabil impreuna cu alte "trasaturi nationale", vezi mai sus). Majoritatea au scris frumos dar nu se putea fara limbaj colorat? Si o sa-l includ aici si pe Vlad - dragule, daca citesti aici din intamplare, inteleg cat de frustrat trebuie sa fii ca nu a vrut sa filmeze dupa programul vostru, care sunt convinsa ca ar fi facut o emisiune foarte conforma cu directivele Ministerului Turismului, dar ti-ai aratat frustrarea intr-un mod foarte urat. Poate cel mai urat dintre toti cei care au scris acolo.

In concluzie.
Nu ne place ce vedem la tv. desi e realitatea. Poate nu realitatea care o vrem noi. Nici mie nu-mi place cateodata cand ma vad in oglinda dimineata dar pun un pic de fard si mai indrept ce se poate cat de cat. In nici un caz nu ma uit in oglinda la picioare, ca-s mai frumoase. Destul de plastic? o.k. Now, get over it.

P.S. Desi banuiesc ca subiectul e pe moarte si nu mai intereseaza pe nimeni, vreau sa consemn ca am ajuns la cu totul alta concluzie cu ajutorul unei prietene care e mai desteapta decat mine cu mult.

Uitandu-ne la programul alcatuit de Ministerul de Turism observam ca tot ce a fost pe film corespunde. Uitandu-ne inca o data la episod, vom observa ca lipsesc anumite puncte din program, dar vom observa deasemeni ca de cel putin doua ori AB spune clar ca nu vrea sa fie acolo. De unde tragem concluzia ca a fost fortat sa filmeze dupa program, lui nu i-a convenit and got pissed, iar la sfarsit a legat ce a crezut el de cuviinta. Cred cu tarie ca asta s-a intamplat. Nu vreau sa-i gasesc scuze, dar actul de mai sus o face fara ajutorul meu.

Si aici un video cu AB. Un interviu care a avut loc la sfarsitul lui noiembrie la sediul Google, unde in cea mai mare parte se vorbeste despre No Reservations (si da, Romania e mentionata in trecere undeva pe la minutul 33). Mie mi s-a parut interesant in general.

Si deci, Anthony Bourdain zice:

S-a simtit obligat sa raspunda celor care au fost ofensati de show-ul de aseara - ceea ce este mai mult decat ma asteptam (de obicei e mai jemenfishist).
Inca nu am vazut show-ul, voi reveni cu parerea mea dupa ce-l vad dar din cate am inteles, cam stiu la ce sa ma astept.

Cool, imi mai da un motiv sa-l scriu Donnei LOL

Leapsa pe mancare

Ma las lepsuita de Ice pentru ca m-a socat :P cu indoielile lui. Raspunsul pe scurt, DA, le mananc. Si daca fotografiile mele nu-s suficiente am si martori daca vine vorba, iar sunculitele-mi stau dovezi :D
Pentru faptul ca blogul asta a devenit mai vizionat decat am anticipat si asta in mare parte datorita mancarii, si pentru ca profilul meu e cat se poate de evaziv, o sa dau si raspunsul pe larg.
A, si pentru ca vreau sa dau leapsa mai departe, chiar vreau sa stiu care sunt preferintele culinare ale Inei (hehe, stie ea de ce :)), Just a girl, Zuzu si ale Oanei. Si nu poate sa lipseasca din lista Cristi si Cezar, nu?
Si mai sunt despre care sunt curioasa dar las pe cei numiti sa dea leapsa mai departe.

Dupa aer si apa am nevoie de carne. Sunt carnivora si o masa fara carne ma lasa nesatisfacuta. Am preferinte (porcul, vita, pestele si fructele de mare) dar in general orice carne imi place. Nu as incerca niciodata sobolan, caine sau pisica. In rest, n-am probleme. Si in caz ca va intrebati, insectele nu-s carne deci nu ma tenteaza nici ele.

Locul II pe lista il detin fructele. Orice fel de fruct, zilnic. O zi fara fructe ma intristeaza, fapt pentru care mereu am fructe in casa. Prefer sa se strice in fructiera decat sa stiu ca nu sunt acolo; de fapt, cand nu prea mai am fructe panichez ca la dependenta. Norocul meu ca traiesc intr-un loc unde nu am probleme sa gasesc o varietate decenta tot timpul.

Si ca a venit vorba, unul din motivele pentru care nu imi vine sa parasesc orasul asta este mancarea. Nu cred ca exista o piata mai internationala decat NY-ul - si sunt hotarata sa profit de asta. Iubesc la nebunie mancarea japoneza (nu numai sushi/sashimi, ci cam tot ce ofera), vietnameza si coreeana, franceza, mediteraneana in general (si aici sunt incluse toate tarile de jur imprejurul Mediteranei) si nu ma dau inapoi de la indiana, sud-americana sau ........ (fill in the blanks)

Pe locul III, salate. Sunt fericita cu o halca de carne pe gratar si o salata. Nu-mi trebuie nici paine (btw, la paine sunt foarte mofturoasa - trebuie sa aibe coaja crocanta si miezul aerisit si moale, si nu mananc paine mai veche de o zi) si nimic altceva. Nu ma innebunesc cu muraturile, pasta, sosuri grele.

Imi plac mancarurile simple, unde aromele sunt proaspete si clare.
Contrar impresiei care probabil o lasa blogul asta, nu ma innebunesc cu dulciurile. Imi place sa le fac si le mananc dar e o ocazie mai mult saptamanala. Prefer frisca ciocolatii si dulciurile prea dulci le las altora (de multe ori tai zaharul in retete daca este posibil).

Nu mananc fast-food decat daca sunt absolut nevoita de imprejurari (ce stiti voi cum e in upstate NY intr-o zi de sarbatoare? KFC a fost cea mai rezonabila optiune)

Imi plac oamenii gurmanzi si cei care chiar daca nu sunt gurmanzi, sunt deschisi sa incerce lucruri noi. Mi se ridica tensiunea cand aud "n-am mancat niciodata XYZ, nu-mi place" dar ma linistesc instantaneu cand imi amintesc ca si pentru mine a fost un proces destul de lung pana la momentul asta, si le mai dau o sansa.

A nins! A nins!

Si mi-am facut un om de zapada pitic in cateva minute, pe trotuarul din fata casei. :)
Acum poate sa se topeasca.

Momofuku Ssam

Momofuku Ssam - a.k.a. Piersica norocoasa, este un mic restaurant la care demult visam sa merg. Si uite ca pana la urma s-a intamplat.
Bucatarul sef (si proprietar) este un tanar care a primit de curand unul din cele mai prestigioase premii in domeniul culinar (James Beard Award) ca Bucatar in ascensiune al anului 2007, dupa ce in 2006 a pierdut nominarea pentru primul sau restaurant, Momofuku Noodle Bar. Zilele astea va deschide a 3-a locatie (toate 3 sunt la maxim 2 strazi distanta una de alta), Ko.

Din pacate si cu scuze, cele mai proaste poze in ceva vreme - si dau vina pe intunericul din micul local. Lucru foarte la moda observ - nu ca-s pasionata de lumini puternice intr-un local, dar nici mancatul pe (aproape) intuneric nu-l inteleg atunci cand nu e chiar un set-up romantic. Mese mici si joase cu scaune fara spatar, aproape ca mobila de copii. Sunt 2 mese mai mari in spate ori 4 mese la intrare. Destul de incomoda amenajarea. Se poate sta si la bar (este un bar, in fond), care ocupa o jumatate de spatiu pe lungime, insa nu imi place sa mananc la bar. Dar sa trec la mancare...

Benton's Smoky Mountain Country Ham, excelenta. Insotita de un sos de mustar picant si paine calda. Sunt 4 feluri de sunca pe menu, le-as incerca pe toate.

O portie zdravana de muraturi care insa nu am avut nici o problema sa le terminam. Genul de muraturi rapide (ca cele de care am scris aici) doar ca varietatea a fost mai mult decat placuta: pe langa banale varza rosie, conopida, castraveti si morcovi, au fost si para asiatica, ciuperci shiitake, bean sprouts (mugurii unui bob de fasole), bulb de fenicul (sau anason, daca fenicul nu va e cunoscut - desi nu-s chiar acelasi lucru) si sfecla rosie (singura care nu ne-a placut, din pacate). In rest, sunt portii mici - genul de tapas cu un usor iz asian.

Momite la gratar (foarte la moda pe-aici in ultima vreme si din ce in ce mai des regasite pe meniul celor mai bune restaurante). Textura excelenta - la momite e foarte greu sa se pastreze cremozitatea in interior si sa aiba o crusta serioasa. Dar ingrozitor de sarate. Ca si cum au fost tavalite in sare grunjoasa inainte - poate asta au vrut si daca e asa, brava lor, au reusit - dar nu pe gustul meu. Insotite de muraturi (nu s-a plans nimeni), ardei iute si lamaie verde.

Am mai avut un Banh mi fitzos - practic 2 bucati de sandwich de aprox. 5x5cm, care a fost foarte bun. Mai complex decat un banh mi obisnuit (care sincer nu stiu daca l-as da la o parte daca ar fi sa aleg intre cele 2). Sorry, poza n-a iesit.

Dar ca sa inchei pe o nota pozitiva, ceea ce ma face sa spun ca ma voi intoarce la Momofuku Ssam sigur:

Steamed buns with pork belly, scallions, cucumber and hoisin sauce (chifle la abur cu piept de porc, ceapa verde, castraveti si sos hoisin - nu-i asa ca nu suna prea apetisant?) Sunt fan-tas-ti-ce - desi nu par mare lucru. Porcul este delicios si e singurul element pronuntat, celelalte ingrediente nu fac decat sa-l complementeze din umbra. Desigur ca si calitatea carnii folosite conteaza: Ssam foloseste porc de Berkshire, care este foarte probabil cea mai frageda carne de porc din lume.

Cum spuneam, as vrea sa revin, dar mi-ar placea sa fim un grup mai mare ca sa putem incerca mai multe. Au pe meniu chiar o pulpa de porc pentru 8 persoane +, care pe langa orez si salata e acompaniata de stridii. Poate cineva sa se gandeasca la ceva mai bun decat porc si stridii? :))

Pasienta VI

…si sigur.

A fost furtuna afara. Vantul a lovit cu putere in geamuri, rafale grele de ploaie le-a spalat in suvoaie, fulgere au brazdat cerul in zig-zaguri ramificate, tunete au acoperit tot zgomotul lumii. Acum, o ploaie deasa si cadentata se aude ca un murmur, norii se sparg si lasa sa se intrezareasca pete albastre de senin.

Se duse in fata oglinzii si se privi indelung, studiindu-se ca pe o persoana straina. Inchise ochii si isi masa fruntea si tamplele cu miscari lente. Simti cum se relaxeaza… Isi imagina un camp verde presarat cu flori salbatice si simti mirosul proaspat de pamant, aroma amara a ciulinilor ce infloresc cu credinta de floare.

Inspira adanc si simti cum o invadeaza o lumina alba, umplandu-i pieptul cu caldura, facand-o sa zambeasca starii de beautitudine care se raspandea in fiecare fibra a corpului. Se simti vesela si usoara, lumina alba acum desfacuta in fasii spectrale, parte din trupul ei. Simti tot ce a simtit vreodata, isi auzi bataia inimii ca in intimitatea pantecelui mamei, isi aminti gustul marii, si totul, absolut fiecare amintire deveni o celula vitala, un paienjenis de trairi pulsand cu putere… Totul intr-o armonie desavarsita, invaluind-o ca o patura protectoare si eterna.

Primi ploaia ca pe un dar care il va desface candva, cand va simti nevoia unei surprize.

Pasienta V

...Pe curand…


Se uita in urma si admira desisul padurii… Observa fiecare copac ca pe un prieten drag, ca pe o amintire. Retrai senzatia de putere care a simtit-o cand pe drum a imbratisat cativa dintre ei. Dar si teama care a simtit-o cand in spatele trunchiurilor puternice nu se vedea decat o adancime neagra. Isi aminti de luminisurile unde a poposit si unde s-a intins pe iarba umeda sa priveasca soarele clipind printre frunzele copacilor, in dansul lor continuu parca povestind cu glas bland intamplari auzite de la vant…

Doar cativa zeci de pasi si se gasi la marginea padurii, in lumina trandafirie si calda a apusului de soare. Se descalta, isi lua incaltarile in maini si se juca cu degetele picioarelor in pamantul uscat, simtindu-l ca pe ceva viu.

Inca putin si poteca pe care venise se oprea brusc intr-un cerc prafos, dupa care se despartea intr-o multime de drumuri ce brazdau terenul arid ca raze de soare, raspandite ca un evantai spre orizont.

Se aseza jos, netinand cont de praful gros. Privi atent la drumurile din fata sa, cautand sa gaseasca un semn. “Toate arata la fel de aici… Ca in povesti. Dar acolo erau doar trei.” Privi desenul complicat al soarelui si norilor, admira fiecare nuanta a apusului, incerca sa vada unde se intretaie acestea, cum curg una intr-alta… Incerca sa inspire culoarea, sa-si umple plamanii cu albastrul cerului, stiind ca in curand va veni noaptea. Isi imbratisa genunchii si mai privi odata cararile din fata, minute in sir - fara rost, stia asta.

Cand soarele a ajuns doar un semicerc la orizont, pierzandu-si evident din putere, s-a ridicat, s-a desprafuit absenta. A facut cateva piruete cu bratele larg intinse in laturi si a decis sa ia drumul in fata caruia se va fi oprit. Un drum oarecare. Si-a incaltat pantofii si, zambind ca un copil ghidus, s-a indreptat spre orizontul care parea atat de aproape…

Pasienta - IV

...Ce nu stie...

Petrecerea se tinea intr-un apartament imens, o casa veche cu fatada o dantelarie in piatra. Usi interioare grele, sculptate in detaliu; candelabre imense printre ale caror lacrimi de cristal pluteau frunze aurii; parchetul de lemn lustruit o opera de arta in sine, intarsii complicate in mai multe nuante de lemn. Se simti dintr-o data infiorata de aerul rece care intra printr-una din ferestrele deschise si in treacat observa bogatia draperiilor de brocart.

Privi in jur si realiza ca nu cunoaste aproape pe nimeni. Se simti singura si stinghera. Intotdeauna a putut aprecia un lucru de calitate, dar luxul obscen o copleseste. “Nu m-as putea obisnui niciodata, mi s-ar parea mereu ca fac parte dintr-o piesa de teatru”. Un zambet se prefacu in hohot de ras si, nevrand sa atraga atentia, se indrepta spre usa terasei. Isi lasa paharul cu sampanie pe marginea colonata a terasei si isi stranse aproape salul de catifea albastra. “Ce caut aici? De ce am acceptat sa vin? Cine sunt oamenii astia?” Se intoarse cu fata spre camera si privi grupurile care discutau aprins sau doar politicos, zambete mai mult sau mai putin sincere… “Pe cine trebuie sa cunosc aici? Poate pentru asta am venit…”
Perechi frumoase in toalete de seara, un tanar imbracat ca dintr-o opereta, cu camasa cu jabou si volanase care ies din mansetele jachetei negre. Zambi cu ingaduita: “Isi exprima doar stilul. Nu asta facem toti?” Tanarul discuta detasat cu un domn in varsta, cu alura de profesor universitar. Incerca sa-si imagineze ca tanarul are corpul plin de tatuaje colorate, ca o poveste a pasiunilor lui. Rase iar si cobora spre gradina.

Se inserase deja, dar se zarea inca o masa alba sub coroana unui copac imens. Se uita in urma sa observe daca o vede cineva, cu teama ca un necunoscut ar intreba-o unde se duce, si mari pasul. Se aseza pe unul din scaunele din fier si rezemandu-si cotul pe masa si tampla in palma privi stralucirea petrecerii din casa, luminile sclipitoare si siluetele multimii de necunoscuti. “Si totusi, stiu ca trebuia sa vin. Am venit, am vazut… si-atat.” Isi deschise minuscula geanta cu margele si scoase o tigara din tabachera subtire. Trase cu putere un fum, dand capul pe spate, si ramase cu privirea la frunzisul bogat al copacului, ravasit de vant, clipocind argintiu si fasaind…

Dintr-o data se vazu in gradina la lumina zilei, gradina salbatica si verde, stand la aceeasi masa cu oameni dragi, apropiati, intr-o atmosfera de liniste si asteptare dulce. Simti cum se relaxeaza si dintr-o data fata i se insenina.

Arunca tigarea si o lua alene spre casa, intrand in vartejul petrecerii.

Pasienta - III

...Ce stie...

Ezita cateva momente in fata paginii albe deschisa pe monitor. “Prea impersonal…” Cauta intr-unul din sertarele biroului si gaseste o agenda cumparata fara un scop anume candva, demult, doar pentru copertile ei imbracate in catifea caramizie impodobita cu margele mici aurii, inchisa de doua funde imprimate cu note muzicale. O deschide si-i netezeste paginile din hartie cafenie, isi alege un pix-stilou cu cerneala violeta si incepe sa scrie febril, repezit, fara sa stea pe ganduri.

“Cum pot descrie ce simt pentru tine? Un “te iubesc” a devenit atat de banal (cuvintele prin repetare isi pierd sensul, nu?)… si totusi, alte cuvinte nu gasesc.

Mereu te privesc cu drag si mereu imi gasesc momentele de liniste cu capul pe umarul tau. Poate ca tu esti ceea ce creeaza balanta in viata mea, tu esti binele care echivaleaza raul. Cateodata ma intreb daca ma iubesti cu adevarat sau esti doar un suflet bun care exista ca sa-mi dea putere sa-mi continui drumul prin durere. Poate ca uneori nu ma intelegi, poate ca tot ce faci vine din subconstient, poate asta e menirea ta.

Vreau doar sa stii ca iti sunt recunoscatoare pentru dragostea ta, pentru fiecare ingaduinta care mi-o acorzi, pentru fiecare zambet care mi-l aduci pe buze. Vreau sa stii ca inca imi aduc aminte de clipa cand m-am indragostit de tine – in parc, pe o banca, cand mi-am ridicat privirea spre ochii tai scaldati in soarele vesel de primavara. Si ca de fiecare data cand mergem mana in mana, simt aceeasi intimitate ca atunci cand iti ascult inima, aceeasi contopire a sufletelor noastre intr-un intreg. Poate de-asta mi-e dor constant de tine, mi-e dor chiar si atunci cand suntem in aceeasi camera dar nu ne atingem.

As putea sa-ti scriu aici, poetic, cum ma incalzesc privirile tale ca un soare bland care ma invaluie, cum simt ca sufletele noastre au atins deja eternitatea, cum fiece fior imi reaminteste ca sunt vie. Dar intentia mea a fost sa descriu in cuvinte simple, normale, fara inflorituri – si ma simt incapabila sa gasesc cuvintele potrivite. Si-atunci raman la mult-prea banalul “Te iubesc” si sper ca el sa poata transmita fiece frantura de sentiment. “Te iubesc” e ca un arabesc, nu stii unde incepe si unde se termina, se unduie cu capete pierdute dar continua de unde nu te-astepti si tot in necunoscut te duce, la infinit… Primeste-l, te rog.

Te iubesc. Si-atat.”

Inchise agenda cu un gest scurt, nemultumit, si inchise ochii inspirand adanc...

Pasienta - II

...In casa...

Doar “Sonata lunii” se aude in linistea noptii, note ca picaturi de ploaie pe un acoperis de tabla. Priveste in jur si ochii i se umplu de culoare: rosul draperiilor grele de catifea cu ciucuri complicat impletiti din fir auriu, movul salului Indian aruncat pe bratul canapelei de piele roscata, nuantele de oranj si galben ale lumanarilor adunate pe talerul auriu. Mobila este un amestec de antichitati si piese moderne – si remarca a mia oara cum liniile simple ale mesei joase si comodei contrasteaza cu brocartul ros al scaunului de epoca si cu rama incarcata de arabescuri aurii ale oglinzii ce ocupa mare parte dintr-un perete. De fiecare data cand isi surprinde reflectia in oglinda al carui argint e crapat si innegrit, se intreaba cate chipuri s-au oglindit in ea – cate povesti de dragoste si lacrimi a vazut oglinda asta, si cate suflete ca Dorian Gray au reflectat apele ei… De ce nu-si poate imagina fericire in fata unei oglinzi? “Cine isi zambeste siesi? Ar fi un gest ridicol.”

Apartamentul e nou, construit de cativa ani pe o colina la marginea orasului, unul din blocurile moderne care tasnesc din pamant ca turnuri de sticla cu zeci de etaje. I-a placut privelistea vazuta de la geamuri – doar cerul e afara la o prima vedere. Ca sa vezi orasul trebuie sa vrei sa privesti in jos. Zgomotul masinilor nu ajunge pana sus, peretii sunt antifonati bine, o izolare perfecta. Se simte protejata de restul lumii si asta a vrut – un loc unde sa se simta imbratisata de puful singuratatii. Este de ajuns ca in timpul zilei trebuie sa interactioneze cu oameni – zambet tamp de marioneta pe buze, amabilitate dupa ultima litera a politetei impusa de o societate la fel de falsa ca si zambetul ei.

Stinge luminile si lasa doar lumanarile arzand, reflectia focurilor lor multiplicata de oglinda. Lumina calda si tremuratoare. Se duce in dormitor si cu placere se intinde pe patul cu cearceafuri de satin, un fior rece la inceput, apoi caldura ei trece in asternuturi… Incearca sa nu se gandeasca la nimic dar amintiri ii cotropesc mintea ca in fiecare seara – amintiri care de mult ar fi trebuit uitate. Nu le cheama niciodata, vin singure cu incapatanare, ca si cum nu trebuie sa le uite. Inchide ochii si incearca sa inspire lumina dulce din jur ca pe un parfum. “Si daca amintirile astea ma pot ajuta? Unde e legatura? Cum pot intelege?” Adoarme pe nesimtite, si se viseaza pe o plaja cu nisip alb si vegetatie salbatica. Este asezata pe un crampei de verdeata, copacul la umbra caruia sta isi intinde crengile ciudate spre mare. Simte o prezenta si isi intoarce privirile spre poteca din spate. Nu l-a mai vazut niciodata dar stie ca e acolo pentru ea, ca un spirit, ca un inger protector. “Am sperat sa vii, sa-mi spui: ce trebuie sa fac?” El ii zambeste cu blandete, isi intinde mana a asteptare. Se ridica cat poate de repede si cand se intoarce spre poteca descopera ca nu mai e nimeni acolo…

Pasienta - I

Pentru că nu-s prea vorbăreaţă zilele astea, transcriu iar câteva cuvinte vechi. Total fictiune, orice asemanare cu persoane reale este pur intamplatoare. Feel free to ignore for the next few days.

PASIENTA

Dama de ghinda

“E ca si cum l-am pierdut intr-o prapastie neagra” – a gandit pentru un moment. A cautat sa vada in intunericul ei si sa-i inteleaga adancimea. “Cum as putea sa regasesc ceva in bezna asta infricosatoare? Cat de departe poate fi si cum as putea sa-l readuc la suprafata? As vrea sa pot, tare mult as vrea sa reusesc…” Si-a amintit un refren de cantec drag candva: "Sambala, sambala/Cat as vrea de-as putea sa vreau/Ce-as putea sa vreau de-as putea..."

Mecanic, a lasat banda adeziva a ciorapului sa-i loveasca pulpa cu o ciupitura delicioasa. “Inca simt”. Gandul i-a pus un zimbet sardonic pe buze. “Bineinteles ca simt.” S-a ridicat in picioare si s-a imbracat privindu-si in oglinda trupul care i-a fost atat de indiferent in ultima vreme. Si totusi l-a imbracat cu grija – fusta neagra, stramta, simpla, decent acoperind genunchii. Apoi bluza de matase, catifelata si racoroasa. A inchis mansetele, i-a aranjat gulerul si a considerat pentru un moment daca sa lase doar 2 nasturi deschisi. “Ce diferenta face?” Si-a intors spatele la oglinda si si-a alunecat picioarele in pantofii negri cu toc. Si-atunci, ca o scanteie, o amintire. Un jilt din lemn bogat sculptat si tapisat in catifea rosie, din care ea, imbracata la fel ca azi, se ridica cu o miscare felina si priveste cu incantare la gradina din jur: copacii inalti care expira cantec de pasari, lumina soarelui razbind prin frunzisul des. In stanga, un zid de piatra cu o arcada care lasa sa se vada o vale departata unde sunt multe case albe cu acoperisuri caramizii, oras scaldat in lumina blanda a soarelui de primavara. Ce pace… “Prostii. Ce ar fi cautat jiltul ala in gradina?” O ultima privire fugitiva in oglinda si decide ca perlele sunt de prisos. Le scoate in drum spre usa si le arunca pe o bucata de mobila. Agata geanta din mers, verifica fugitiv daca are cheile si iese din casa cu mers sigur, stiind ca odata ajunsa in strada va fi privita cu invidie de femei si cu admiratie de barbati. Un val de voci demult uitate ii vin in minte, toate repetand acelasi lucru ca un ecou: “nu esti frumoasa, dar ai ceva… je ne sais quoi…”

“Nu vede oare nimeni abisul din mine? Nu intelege nimeni?” Iese in lumina zilei si isi pune ochelarii de soare cu un gest reflex. “Acum au o scuza sa nu vada”. Zambeste si se gandeste ca diseara, in liniste, va cauta din nou.

Pasta Pugliese

Inca o reteta foarte usor de facut si superlativ de buna. Puglia este o regiune din Italia unde se gateste intr-un fel foarte simplu si ca urmare calitatea ingredientelor este esentiala. Dau cantitatile pentru 2 portii.

2 cani de pasta orecchiette
250-300 gr. de rosii mici (cireasa)taiate jumatati
o legatura de rucola (arugula) (aproximez cam 200-250 de gr.)
4 catei de usturoi (sau dupa gust) zdrobit cu latura unui cutit
ulei de masline de foarte buna calitate

Intr-o oala mare se pun pastele la fiert conform indicatiilor de pe pachet. De mentionat ca orecchiettele nu se umfla la fiert ca alte paste, deci calculati in consecinta.

Intr-o tigaie mare sau o cratita se incinge uleiul (cam 2 linguri), se pune usturoiul pentru un minut, doar pana incepe sa-si imprastie aroma. Se adauga rosiile si se lasa la foc mediu-mic pentru aprox. 10 min, scuturand tigaia din cand in cand. Nu trebuie sa se faca sos, doar sa se inmoaie si sa-si lase sucul.

Cand pastele sunt gata se pune in apa lor rucola si se amesteca doar cateva secunde. Se strecoara pasta si rucola (sau se scot din oala cu o spumiera) si se transfera in tigaia cu rosiile. Se mai adauga o lingura-doua de ulei, sare si piper, si se amesteca pe foc pana intr-un minut. Se serveste cu branza tare data prin razatoare (daca nu exista Canestrato - branza specifica Pugliei, merge si Parmesan).

Shocker

You Belong in Paris

Stylish and expressive, you were meant for Paris. The art, the fashion, the wine! Whether you're enjoying the cafe life or a beautiful park... You'll love living in the most chic place on earth.

What City Do You Belong In?

Macar asa, vreo 2 ani... nu m-as supara deloc.
Gasit pe blogul Laurei. Un alt test imi spune ca ar trebui sa-mi vopsesc camera in verde. Verde?! Hm...

Marti, trei ceasuri... bune?

Sau Super Giants Fat Tuesday azi, in NYC.

Fat Tuesday - ultima zi inainte de Postul Pastelui si a sarbatorii Mardi Gras (nu prea sarbatorita in NY dar foarte populara in New Orleans). Va las sa ghiciti de ce se cheama Fat. Hm, am niste creveti in frigider, poate un etouffee sau un gumbo azi n-ar fi un lucru chiar asa rau.

Giants - care au castigat super bowl-ul duminica, vor primi o parada care e faimoasa in NY - Ticker Tape Parade. Si da, m-am uitat la a 2-a jumatate a meciului si ultimele cateva minute au fost absolut fantastice, baietii merita o parada. (La ultimele 2 victorii ale echipei, primarii de atunci le-au refuzat-o din motive mai putin sau mai mult serioase).

Si Super Tuesday, cand se tin alegerile primare, lucru care ne da speranta, fie macar doar pentru gandul ca la anul pe vremea asta vom avea alt presedinte.

Ziua clatitelor

Aham, chiar asa. In Franta, pe 2 februarie este o sarbatoare care se numeste La Chandeleur, supranumita Ziua clatitelor. Americanii, in aceeasi zi au Ziua marmotei care prezice sfarsitul iernii. Nu vrem sa mancam marmota, ne place mai mult de francezi, asa ca o sa notez si cum fac eu clatitele.

Si da, cantitatile sunt aproximative, pentru ca le fac de atatia ani incat nu mai masor chiar deloc.

1 1/2 cana cu faina
2 oua
1 lingurita de esenta de vanilie sau rom
coaja de la jumatate de portocala sau 1 lamaie (sau ambele)
1 lingura de ulei
1 lingurita de zahar
un strop de sare
1 cana cu lapte (posibil mai mult)

Se amesteca toate impreuna cu 3/4 din lapte (un mixer e ideal) si se subtiaza cu mai mult lapte pana la consistenta de smantana subtire.

Cel mai bine sa fie aluatul lasat la frigider jumatate de ora (pentru amestec de arome si ca faina sa se imbine cu laptele - va ingrosa aluatul care poate fi subtiat cu inca ceva lapte daca e cazul).

Una din umpluturile mele preferate este banana cu smantana (si un pic de zahar pudra) - asa cum se servesc in Honolulu Hawaii la vestitul Eggs'n'Things, pe care unii dintre noi vor avea ocazia sa-i viziteze curand :P)